Adio, arme
Scris de Ana-Maria Petritan • 23 iulie 2008 • in categoria Integrala de autor
Autor: Ernest Hemingway
Rating: 
Nu ştiu ce îl face pe un scriitor să fie considerat "clasic".
Cert este că un "clasic" este acel scriitor pe care toată lumea vrea să îl citească şi de care toată lumea a auzit câte ceva.
Ca cititor, când încep un roman clasic, simt o presiune ce apasă pe umerii mei, o cerinţă nerostită de a fi cucerită de roman, de a-i recunoaşte valoarea şi de a-l aprecia. În plus, cu cât scriitorul este mai celebru (cazul lui Hemingway este grăitor), însăşi numele său vine ca o garanţie a calităţii fiecărui roman semnat de el. Astfel încât, când se întâmplă ca romanul să ne displacă, rămâne în urmă un gust amar şi o dezamăgire usturătoare.
Probabil, ca mulţi dintre voi, de mică am auzit lăudat romanul Adio, arme. Ba că ar fi cel mai frumos roman de dragoste, ba că ar fi cel mai frumos roman de război, ba că ar fi amândouă. Toate calităţile sale erau însoţite doar de superlative.
L-am citit pentru prima oara cu mulţi ani în urmă, când eram doar un copil. Am fost dezamăgită de el şi mai ales pentru că nu am găsit nimic spectaculos în povestea de iubire şi nu am reuşit să simt atmosferă sumbră a războiului. Mi-am zis ca probabil nu sunt suficient de matură să înţeleg. De aceea, la aproape un deceniu distanţă, am decis să reiau lectura. Rezultatul a fost acelaşi.
Romanul are puternice accente biografice. Personajul principal - Frederic Henry - este şofer de ambulanţă în Italia primului război mondial şi se îndrăgosteşte de o asistentă, exact ca Hemingway. După cum observaţi, povestea este simplă şi banală, având totuşi beneficiul unui teren tematic bogat pentru a se dezvolta.
Din păcate ea rămâne ciuntită şi fără suport logic. Aş spune că dacă nu eram familiarizată deja din Pentru cine bat clopotele cu biografia autorului, aş fi fost complet năucită de debutul neverosimil al romanului. Totuşi acest avantaj este întâmplător, iar Hemingway ar fi trebuit să ia în considerare realitatea ficţională din roman şi să ofere o explicaţie sau o argumentaţie pentru ceea ce determină personajele să acţioneze.
Ceea ce l-a consacrat însă pe Hemingway este stilul jurnalistic de construcţie a frazei, caracteristică care poate fi foarte bine observată în Adio, arme. Proza lui Hemingway este precisă, are o cadenţă scurtă, uneori brutală. Propoziţiile nu se lungesc inutil în descrieri, iar fiecare trăire - oricât de complexă ar fi ea - este redată cu aceeaşi exactitate rece.
Acest stil este potrivit unui roman despre război. Totuşi, deşi se obţine efectul scontat în descrierile de pe front, ele riscă să sune repetitiv: "Aluneca foarte repede şi soarele se făcu palid şi totul deveni cenuşiu şi cerul fu acoperit şi norul coborî pe munte şi deodată ne învălui şi începu să ningă." sau "Era cald şi mirosea a primăvară şi am coborât pe aleea mărginită de copaci, înviorat de căldura razelor de soare care luceau pe ziduri şi am văzut că eram cantonaţi în aceeaşi casă şi că de când plecasem nu se schimbase nimic."
Un mare plus al romanului îl constituie personajele secundare. Prietenul italian al eroului, Rinaldi, este întruchiparea vitalităţii şi superficialitaţii latine. Afemeiat, uşuratic, frumos şi talentat, Rinaldi aduce viaţă şi zâmbet ori de câte ori apare în roman. Alături de el, tânărul preot tradiţionalist, luat peste picior de toţi soldaţii, este întruchiparea seninătăţii, încrederii şi iubirii de Dumnezeu.
Povestea de dragoste dintre Frederic Henry şi Catherine Barkley m-a emoţionat prea puţin. Începutul iubirii dintre cei doi eroi o plasează pe Catherine într-o lumină foarte proastă şi o apropie mai mult de genul de femeie uşuratică şi extrem de frivolă. Chiar dacă dialogul dintre cei doi eroi este format din acelaşi tip de fraze scurte ( - Şi chiar mă iubeşti? - Da. - Mi-ai spus că mă iubeşti, nu-i aşa? - Da, am minţit eu. Te iubesc. - Şi-mi spui Catherine? - Catherine. - Spune: "M-am întors la Catherine noaptea". - M-am intors la Catherine noaptea.), are mari carenţe în a fi transformat într-unul credibil.
Deşi am fi înclinaţi să credem asta, Adio, arme nu este un roman nihilist. Cu toate că viaţa pare petrecută într-un etern purgatoriu, deşi nimic nu reuşeşte să aducă culoare şi fericire, totul se pierde în moarte, iar Dumnezeu pare complet absent, Hemingway aduce ordine în lume prin forţa individului. Astfel, în această lume creată de Hemingway nu există nimic mai puternic decât individul în sine, capacitatea sa de a discerne şi integritatea sa. Tocmai de aceea, Frederic Henry este un erou viteaz chiar şi atunci când este oficial un dezertor.
Scrisă de Ana-Maria Petriţan
Citeste cele 11 COMENTARII si spune-ti parerea!
-
ligia spune:
E usor sa scrii despre un debutant, sau despre un autor mai putin necunoscut. Cand insa iti asumi riscul de a scrie despre Hemingway trebuie sa mergi pana la capat. Mi s-a parut mai debraga un comentariu realizat, ca sa spun asa, din avion. As fi curioasa de cate ori ai citit carte. A fost aceasta prima lectura? (Asa mi s-a parut, poate insa gresesc!)
-
ligia spune:
@Ama: Am inteles partea cu lectura din copilarie. Si eu am citit “Micul Print” de n+1 ori in copilarie, dar totusi cand mi-am dorit sa scriu despre aceasta carte, am simtit nevoia de a citi si reciti textul.
Sigur, pana la urma nu e o tragedie daca nu reusesti sa vezi intr-o carte ceea ce altii au reusit sa vada. Nu vreau sa fiu ipocrita si sa spun ca mie nu mi s-a intamplat asa ceva. Ba dimpootriva. Insa cred ca in spatele aparentei de simplitate se poate ascunde profunzime(a). -
Claudiu Craciun spune:
Inainte de a te apuca sa faci publica parerea despre o carte, asigura-te ca ai inteles cartea, cu adevarat!
Am citit tot ce a scris Hemingway si nu am decat un regret: ca nu mai poate scrie si altele…
Si, crede-ma, nu e singurul autor pe care l-am citit. Dar eu am inteles altceva din cartile lui… ceva ce ma facea sa nu las cartea din mana, pana cand nu o terminam.
Iar stilul unic, poate, de a scrie, e piesa lui de rezistenta. Acesta fiind si motivul pentru care a luat premiul Nobel si Pulitzer (pentru Batranul si marea, o carte pe care, unii – “mari cititori”, o considera “pentru copii”). Motivatia juriului Nobel: “Pentru maiestria artei narative, foarte recent demonstrata in Batranul si marea si pentru influenta pe care a exercitat-o asupra stilului contemporan”. Se pare ca si cei din juriul Nobel au inteles altceva din cartile lui Hemingway.O recomandare pentru toti cititorii: nu credeti niciodata tot ceea ce auzit despre o carte, fie de bine, fie de rau, pana cand nu o cititi si voi.
-
Ana-Maria spune:
@ Claudiu Craciun – imi asum propria parere despre o carte pe un blog. Parerea mea nu trebuie obligatoriu sa se supuna unei pareri generale, pentru ca imi place sa cochetez cu ideea ca pot emite si singura judecati si nu trebuie un juriu de Nobel sa-mi spuna ce sa gandesc sau ce sa simt cand citesc o carte.
Spui ca ai inteles altceva din Adio, arme. Esti liber sa iti expui propriul punct de vedere – eu nicaieri nu am afirmat ca este o carte proasta. Ci doar ca eu nu am gustat-o! Eu mi-am argumentat parerea, am exemplificat pe text, nu am nimic de adaugat.
PS Imi exemplifici cu Batranul si marea. Eu vorbeam de Adio, arme!
-
Adi spune:
Cred ca Hemingway nu poate fi inteles decat de o persoana cu o experienta bogata de viata dar si suficient de sensibila astfel incat sa sesizeze nuantele “nesubliniate cu rosu”.
Adio Arme este o carte colosala. Ocolirea cu incapatanare a sentimentalismelor ieftine arata mult bun simt. -
Corneliu spune:
Ceea ce ai scris esti bine argumentat. Insa, ca o pasionata de literatura nu se poate sa scrii de doua ori cuvantul gresit “aceasi”; corect este “aceeasi”.
-
Mihaela Butnaru spune:
Cornel, merci pentru ca mi-ai atras atentia, Ana Maria nu mai scrie pe bookblog, nu știu dacă va citi comentariul tău; am adaugat cei doi „e” care lipseau.
-
catalina spune:
23 iulie 2008 | 3:44 pm
Incadrarea romanelor lui Hemingway in categoria romanelor de dragoste mi se pare cel putin ciudata. “Povestile de dragoste” din romanele lui (vezi Adio arme si Pentru cine bat clopotele)sunt doar incercari de a umaniza fundalul pe care ele se intampla, razboiul. Oricum, mi se pare o crestere calitativa considerabila de la Adio arme prin Pentru cine bat clopotele pana la Insulele lui Thomas Hudson (Islands in the Stream)sau la alt nivel in Batranul si marea. Pentru comparatie (pentru interesati)romanele lui Erich Maria Remarque (Arcul de triumf si Obeliscul negru)doua povesti umane foarte diferite. Autorul este tot scriitor de romane de razboi, dar daca singura carte de el pa care ai citit-o este Obeliscul negru nu ai crede acesta afirmatie.