Autor: Ernest Hemingway
Rating:
(ediţia în limba engleză)

Este a doua lectură a acestei nuvele pentru mine. Prima dată în engleză, acum în franceză. Mult mai intens şi incisiv, elocvent, mi s-a părut limbajul în engleză. O altă amintire ar fi aceea că atunci, la prima citire, uneori am lăcrimat. Nu e mult, afectele apar şi în funcţie de stare, de perioadă; cred că unele cărţi ar trebui citite o singură dată. Cum alegem cărţile de o unică citire, depinde poate de experienţă, de intuiţie, de fler, de toate la un loc.

Probabil că ceea ce a rămas pregnant în memoria mea dupa relectura cărţii este aceea că un om poate fi distrus, dar niciodată înfrânt. Indiferent de uragane sau turbulenţe, oricât de vitregit de soartă, bătrân sau singur, ca să reuşească, omul trebuie să creadă în ceva. Aceasta este povestea lui Santiago, bătrânul pescar, care nu ştie ce înseamnă renunţarea şi-şi păstrează alerte toate simţurile. După 84 de zile în care n-a prins nimic, psihicul nu îi este deloc alterat. În fond, mintea este bunul cel mai preţios care i-a rămas.

Santiago este bătrân şi singur. Singurul care-l ajută este un puşti, Manolin, viitor pescar, îndrăgostit de arta pe care bătrânul o vădeşte în mânuitul undiţei. A fi pescar înseamnă a alege o meserie prin excelenţă solitară şi, deşi vârsta îşi cere dreptul la companie, Santiago nu se plânge. Practic, întreaga nuvelă este construită cu ajutorul solilocviului. Bătrânul îşi vorbeşte sieşi în gând, se apostrofează cu voce tare, se impulsionează singur pentru a-şi păstra vigilenţa. Solitudinea îl apropie de fapt de natură, de prada sa. Omul şi peştele sunt de fapt unul şi acelaşi lucru. Un caz asemănător, de această dată o izolare autoimpusă, este cel al artistului Joseph Beuys care, într-una din "acţiunile" sale, I love America and America loves me, a stat închis într-o cameră împreună cu un coiot, timp de trei zile.

Natura, însă, are propriile-i legi, iar omul trebuie să înveţe să citească semnele. Marea nu este doar spaţiu al vieţii, al purificării, ea este şi capricioasă. Percepută ca o femeie (la mar) de mulţi, marea depinde de fazele lunii. Alţii văd în ea un inamic redutabil (el mar). Feminină sau masculină, marea purifică şi botează. Un om iniţiat în tainele ei poate întreţine o luptă de temperament cu un reprezentant al acesteia, peştele, care simbolizează prin excelenţă vitalitatea.

Naraţiunea este fluentă, se încadrează mereu în limitele concretului, Hemingway nu renunţă la fermitatea stilului decât în rarele ocazii în care demonstrează apetit pentru un anume fel de seriozitate comică. Sunt simpatice "târgurile" pe care Santiago le face cu Dumnezeu, rugându-L să-l lase să prindă peştele, iar el îi va mulţumi spunând "Tatăl nostru" de o sută de ori. Sau când îşi spune că bătrâneţea nu trebuie petrecută în singurătate, pentru ca următorul gând să fie acela că tonul trebuie mâncat neapărat cu sare şi lămâie.

Interesantă este şi poziţionarea omului în raport cu trecutul şi cu pasiunile sale. Santiago ştie că trebuie să vâneze peştele, că altceva mai bun cu viaţa lui nu putea face. Iubeşte baseball-ul, iar favoritul său este Joe DiMaggio. Din monologurile şi rememorările sale, bătrânul ne lasă să înţelegem cât de vitală îi este apropierea de un alt suflet; un om, oricât de altruist, are nevoie de recunoaştere şi de recunoştinţa celorlalţi. Singurătatea şi bătrâneţea sunt altfel acceptate în prezenţa acestor dovezi.

Scrisă de Ioana Ristea