Autor: Emil Cioran
Rating:

"Esenţa unei opere e imposibilul - ceea ce n-am fost în stare să atingem, ceea ce nu se putea să ne fie dăruit: e totalitatea lucrurilor care ne-au fost refuzate." Din onestitate, mă văd, din capul locului, nevoită să admit că e posibil ca marile teme ale acestei cărţi, teme care se regăsesc cu siguranţă, în toate operele lui Cioran, să-mi fi fost refuzate. Recunosc cu destulă ruşine acestea, deşi în apărarea mea aş putea folosi argumente ce mi-ar da dreptate într-un fel: în timpul pe care-l trăim noi, existenţa este, mai degrabă, goana de a simţi cât mai mult, iar întrebările noastre ţin de valorificarea sinelui pe plan material, mai curând decât pe cel spiritual. Deşi această diferenţă a existat întotdeauna, nu putem să nu luăm în calcul şi progresul civilizaţiei, care a lăsat cumva în urmă căutarea eului. Inactualitatea unora din temele cioraniene poate fi, astfel, explicată şi din prisma acestui salt.

Despre neajunsul de a te fi născut este un text în 12 capitole care cuprinde reflecţii ale autorului, aforisme ironice, din care reiese refuzul oricărui sistem filozofic şi scepticismul, adânc înrădăcinate de-a lungul insomniilor din tinereţe. Despre insomnie, Cioran spune că a fost cea mai importantă experienţă a vieţii sale, toate divagaţiile lui avându-şi originea în această "tragedie". Experienţa insomniei este resimţită ca vinovată pentru ambiguitatea lucidităţii, omul obsesiilor fiind poate, mai vrednic de milă decât nenorocitul. Dezamăgit dar şi violent, se aseamănă teroristului care, mergând să înfăptuiască o crimă, se opreşte să citească Ecleziastul.

Imposibilitatea de a cunoaşte Omul şi Lumea sau de a le fi cunoscut, în fapt, mult prea bine îl vor face să afirme că faptul naşterii este izvorul tuturor slăbiciunilor şi al tuturor nenorocirilor. De natură biografică merită, probabil, menţionat incidentul în urma căruia, mama autorului ar fi declarat că dacă ar fi ştiut cât de nefericit avea să fie copilul ei, l-ar fi avortat. De aici, viaţa resimţită ca un accident, inconsistenţa lucrurilor, iar naşterea, o nenorocire pe care, totuşi, am fi fost nemângâiaţi să n-o fi cunoscut. De sorginte metafizică este şi ataşamentul pentru vremea în care nu exista, -tocmai pentru că acel timp nu se simte-, pentru fetusul care a fost, la limita dintre existenţă şi nonexistenţă.

Anxietatea existenţialistă, raţiunea ca boală şi clarviziunea agonizantă sunt dovada că înspăimântătorul care există în viaţa noastră este cel care ne face să trăim. Dezgustat de oameni, privind moartea ca pe o eliberare, are mereu senzaţia că viaţa este în altă parte şi că el nu aparţine niciunuia dintre elementele ei. Totul este joc inutil, o agitaţie automatizată. Atras de filozofia hindusă, "al cărei scop este de a învinge eul", Cioran încearcă să se elibereze de suferinţă prin practicarea detaşării: ataraxia văzută în relaţia cu oamenii ("am hotărât să nu mai dau vina pe nimeni de când am observat că sfârşesc întotdeauna prin a semăna cu ultimul meu duşman"), cu sine ("ştiu că nu ştiu nimic"), cu divinitatea. Detaşare care este greu de înfăptuit având în vedere ataşamentul survenit în momentul naşterii. Departe de a îmbrăţişa afirmaţia nietzsche-iană a morţii lui Dumnezeu, trăiristul Cioran îl vede pe Creator ca imperfect. De aici, o mulţime de reflecţii privitoare la natura omului şi relaţia lui cu Dumnezeu: de mii de ani, omul s-a străduit să creadă şi cu cât s-a depărtat de Dumnezeu, cu atât a avansat în cunoaşterea religiilor. Actul simplu, al evlaviei, s-a perimat.

Omul cioran este sfâşiat de nelinişti, spaime şi plictisuri. Propovăduieşte eşecul ca mijloc de căutare interioară, acesta fiind singurul care "ne dezvăluie nouă înşine, ne permite să ne vedem aşa cum ne vede Dumnezeu", declară că măreţia noastră stă în indolenţă, în incapacitatea de a trece la acţiune. "Neputinţa sau refuzul de a ne realiza ne păstrează calităţile, iar voinţa de a da tot ce putem ne conduce la excese şi desfrâu". Dincolo de toate acestea, scrisul şi cititul par a fi izbăvitoare: Cioran este fidel crezului de a scrie doar pentru a spune lucruri pe care nu ar îndrăzni să le mărturisească nimănui.

Scrisă de Ioana Ristea