Autor: Jean-Paul Sartre
Rating:

Sartre spunea la un moment dat in legatura cu libertatea ca a incercat sa arate ca, la fiintele umane, este foarte importanta schimbarea faptelor prin alte fapte. Oricare ar fi cercul de foc in care oamenii traiesc, ei sunt liberi sa treaca dincolo. Iar daca nu o fac este pentru ca si aceasta este o alegere libera. Astfel, se condamna singuri la a trai in infern.

Prima piesa sartriana pusa in scena, Mustele, este o drama in trei acte. Oreste revine in orasul natal, Argos, pentru a-si gasi concitadinii, de la cel mai simplu muritor pana la suverani, bantuiti de remuscarile crimelor comise in trecut. Nu degeaba, orasul este bantuit de muste-erinii, zeitele remuscarii, insecte murdare si razbunatoare, paranoice si critice (Salvador Dali).

Poporul se zbate aproape masochistic in regrete si temeri (frica face din om unul onest), pe fondul sarbatorii mortilor, veniti sa-i pedepseasca pentru greselile lor. Oreste este singurul care-si asuma cele doua crime, pe care le considera drepte. Astfel, se elibereaza de povara remuscarii. In opozitie, desi la inceput de acord cu decizia fratelui ei, Electra se dezice de crime, nu-si asuma responsabilitatea si va fi sfasiata.

Asa cum este sugerata de insusi Jupiter, problema libertatii constituie nefericirea zeilor si regilor. Oamenii sunt liberi, iar Egist poate avea putere asupra poporului sau doar pentru ca supusii lui nu sunt constienti de libertatea latenta de care dispun. Sartre combate violent tirania si sustine cauza poporului, singurul in masura sa contribuie la eliberarea sa. Din punct de vedere existentialist, numai cel care-si asuma responsabilitatea pentru actele sale se foloseste cu adevarat de liberul arbitru. Acesta ultim intervine si la finele piesei unde Oreste, asemenea lui Christos, ia asupra sa toate remuscarile poporului, pentru a dovedi ca este nevoie de cineva, de un deschizator, care sa le arate celorlalti imensa putere pe care o au in ei insisi. Sau, cum spune Electra, vindecarea nu vine decat prin violenta; raul nu poate fi invins decat printr-un alt rau.

Antiteza existentialista dintre existenta si esenta este si aici bine delimitata. Omul este in primul rand, pentru ca mai apoi, prin suferinte si lupte, sa inceapa sa se descopere, sa se formeze. Oamenii Argosului sunt, adica accepta pasiv sistemul in care s-au nascut. La antipod, Oreste decide sa actioneze, desi acest act il va instraina si angoasa. Dar exilul acesta il va elibera. Pentru a-si contura existenta in lume, omul trebuie sa fie mereu in stare sa aleaga. Dorinta lui de a se pierde in multime, de a fi la fel cu ceilalti, trebuie aneantizata.

Libertatea este putinţa de a alege între mai multe posibilităţi ale mele. (Gabriel Liiceanu)

O recenzie de: Ioana Ristea