Autor: A. P. Cehov
Rating:

Primul lucru care ar putea fi spus atât despre omul, cât şi despre scriitorul Cehov, este acela că, în dosul unei aparente constanţe, viaţa şi opera lui stau sub semnul unor contradicţii care l-au făcut pe Henri Troyat să exclame: "Omul mă încânta prin modestia, rectitudinea morală, fermitatea, stoicismul său surâzător. Era sceptic, dar credea cu candoare în perfectibilitatea speciei omeneşti, îi plăcea să râdă, dar bucuria lui avea un fond de tristeţe, îi plăcea compania femeilor, dar se temea să-şi unească viaţa cu vreuna din ele. Era generos, sociabil, dar prietenii nu îl puteau cunoaşte cu-adevărat. Se dedică profesiunii sale de medic cu pasiune, dar în acelaşi timp, deşi bolnav de tuberculoză, lucra cu înverşunare la o operă literară în care nu-şi punea prea mari speranţe".

În calitatea lui de om, Cehov şi-a cunoscut bine semenii, a observat şi a notat o mulţime din trăsăturile lor, uneori nepotrivite cu ceea ce întreprindeau, şi a scris poveşti despre ei. Le-a dat viaţă, i-a pus să se agite într-un decor care să convină background-ului lor social şi afectiv, şi i-a înzestrat cu însuşiri adevărate. De aceea este foarte greu să rămâi imun în faţa acestei palete largi de personalităţi şi situaţii.

Utilizând un limbaj simplu, adaptat situaţiilor de viaţă prezentate, dar străbătut mereu de ironie fină, Cehov ne înfăţişează cu bonomie, ca un bunic cu monoclu, firea omului, oricât ar fi ea de nestatornică, trufaşă, autoironică sau tristă, visele de mărire ale oamenilor mici (spiţerul ce-i vede în somn pe toţi oamenii din orăşelul lui tuşind, şi venind la el după sirop de mentă), femei fremătânde şi bovarice, autodidacţi logoreici ce nu pregetă să-şi chestioneze statutul, etc.

Dacă ironia şi umorul ar lipsi, personajele cehoviene n-ar fi altfel decât tragice. Uneori, e drept, lasă emoţia să precumpănească, şi totuşi evidenţiind marea încredere pe care o are în sufletul omenesc. Birjarul care nu găseşte pe nimeni căruia să-i spună cum se cuvine că feciorul lui a murit, oamenii grăbiţi şi cinici din jurul lui şi hotărârea de a-şi încredinţa păsul căluţului, ilustrează problema gravă a lipsei de comunicare din sânul societăţii umane. Oamenii care promit şi nu-şi ţin promisiunile, oamenii care nu se folosesc de darurile lor sunt tot existenţe în carapace, care deşi nu trăiesc meschin şi convenţional, sunt la fel de năpăstuiţi din cauza lipsei de responsabilitate faţă de ei înşişi.

Spre deosebire de teatru, care analizează "tragismul cotidianului cenuşiu", povestirile nu sunt la fel de sentenţioase, iar ratarea existenţei nu este temă centrală. Duioşia şi poezia cu care sunt caracterizate personajele sunt însemnele fireşti al unei iubiri nestrămutate faţă de Om, iar sublimul decurge din atmosfera de tristeţe şi suferinţă unde se zbuciumă personajele şi dorinţa lor de a fi altfel decât le permite mediul să fie.

Scrisă de Ioana Ristea