bookblog.ro

---

Adevăr sau provocare cu scriitoarea Care Santos: „Ficțiunea mi se pare cel mai bun loc în care să începi să înlături tabuul.”

Scris de • 23 May 2018 • in categoria Interviuri

iubescsacitesc.ro

Jumătate de viață” este cel mai proaspăt roman semnat de scriitoarea spaniolă Care Santos, tradus în limba română la editura Humanitas Fiction. Cartea se construiește pe evoluția vieții și relațiilor a patru femei care se cunosc încă din copilărie.

Subiectul dificil și ofertant - pentru că puține relații interumane sunt mai greu de conturat decât valurile de emoții mișcătoare dintre fete care apoi devin femei - a fost ilustrat în roman prin pagini care pe mine m-au făcut să mă simt ca un receptacul de sentimente deoarece am empatizat de nenumărate ori cu situații și reacții descrise în ele.

Care Santos folosește scena și personajele pentru a atinge subiecte care nu mai încetează să fie tabu: sexualitatea feminină, rolul Bisericii în educație, egalitatea între bărbați și femei etc.

Eu am iubit acest roman de când am citit primele fraze în care protagonistele joacă „Jocul cu gajuri”, care nu este altceva decât binecunoscutul Adevăr sau provocare din adolescența noastră. Așa că atunci când am avut ocazia unei discuții cu Care Santos am provocat-o să reproducem Jocul cu gajul din carte, și am ales exact întrebările pe care protagonistele și le adresează la maturitate.

Andreea Chebac: De ce ați ales să scrieți o carte care atinge tema egalității între sexe și tema emancipării femeii în Spania?
Care Santos: Nu aveam intenția să scriu o carte care să vorbească despre aceste teme, deși este clar că romanele vorbesc adesea despre lucruri de care autorii nu sunt conștienți. Din acest punct de vedere putem spune că romanele sunt mai inteligente decât scriitorii lor. Eu am vrut să vorbesc despre câteva femei plasate într-un anumit moment din istoria țării mele. Nu este vorba de generația mea de femei, dar este o generație foarte apropiată mie pentru că este cea a mamei mele. Și cred că ele reflectă foarte bine istoria recentă și schimbările pe care le-a adus aceasta. De asemenea a fost o modalitate de a arăta cum fantoma dictaturii franchiste continuă să existe: aceste femei au fost nevoite să facă un efort pentru a se adapta la noua epocă tocmai pentru că reflectă educația tipică regimului franchist. Și făcând acest lucru mi-am dat seama chiar și eu că a ieșit un roman care revendică drepturile femeii și puterea femeilor în general.

A.C.: Plecând de la  perioada franchistă și despre educația specifică acelei perioade, în roman se vorbește foarte mult despre ce a însemnat educația într-un mediu ultrareligios și care sunt limitările acestei educații. Au existat voci în Spania care au fost deranjate de lumina în care a fost pusă Biserica în acest roman?
C.S.: În timpul dictaturii lui Franco aproape toată educația era religioasă, aproape că nu exista educație laică. Nu a existat nicio reacție oficială împotriva romanului, cred că nici nu mai trăim vremurile în care să existe o astfel de reacție, chiar dacă știu că acest roman precum și alte roamne scrise de mine nu plac foarte mult unor segmente mai conservatoare. Dar ce s-a întâmplat de multe ori a fost că în evenimentele de prezentare ale cărții să apară cineva care să apere educația religioasă și clerul. Însă nu a fost necesar ca eu să le răspund pentru că mereu se ridicau alte persoane din public care fuseseră victimele educației religioase, la fel ca femeile din romanul meu. Aș spune că situația asta e un bun exemplu cu privire la ceea ce se întâmplă în Spania unde populația este împărțită între cei conservatori și cei moderniști.

A.C.: Este o frază în carte care mie mi-a plăcut foarte mult: „i se părea că personajele ar avea o viață proprie, dincolo de ceea ce stabilea ea, că luau hotărâri de capul lor”. Bănuiesc că e cumva un fel de mărturisire.
C.S.: Acest citat îi aparține Martei, personajul care trebuia să fie scriitoare, dar care, din cauza soțului său, sfârșește prin a fi autoare de carți de bucate. Și ai observat bine, într-o anumită măsură ea este precum personajele sale: trebuie să ia anumite decizii, dar nu poate pentru că nu este lăsată să facă acest lucru. Este un personaj creat din propria mea experință pentru că viața ei, și tot trecutul ei ca scriitoare, are legătură cu trecutul meu ca scriitoare. Însă este puțin invers decăt în cazul meu pentru că ea și-a dorit să fie scriitoare și a sfârșit prin a scrie cărți despre gastronomie, pe când eu, deși nu am vrut niciodată cu adevărat să fiu bucătăreasă, mereu m-am gândit că, dacă nu aș fi fost scriitoare, poate mi-ar fi plăcut să gătesc.

A.C.: Să vorbim despre un alt personaj din carte: despre Nina. Ea este pasionată de cititul în palmă și ideea de destin apare foarte des în acest roman. Dumneavostră credeți în destin?
C.S.: Eu sunt foarte rațională de felul meu și nu cred în nimic din ceea ce cred personajele mele. Îmi place mult să scriu despre această lume care nu se vede, dar eu sunt mai carteziană, nu cred prea mult în astfel de lucruri. Ca subiecte literare mă interesează foarte mult aceste teme. De exemplu în roman, pasiunea Ninei mi-a permis un fel de dublu dialog: un dialog cu trecutul, dar în același timp și un dialog al personajelor cu viitorul. Această pendulare între trecut și viitor. Iar cartea în care caută informații Nina chiar există. Este o carte pe care am citit-o cu mare interes, o carte ciudată din istoria literaturii spaniole: scrisă de o scriitoare cunoscută, o carte care deși a fost publicată nu a ajuns să se propage pe scară largă.

Daniel Angelescu pentru Vertizontal Fotografie

A.C.:Jumătate de viață” abordează, printre alte teme, și tema sexualității feminine. E o carte pe care ați recomanda-o bărbaților, ca un soi de manual?
C.S.:  Da, categoric! Tuturor! Ba chiar la unele dintre evenimentele de prezentare ale cărții au fost domni care m-au abordat foarte bucuroși pentru că au citit acestă carte și au învățat multe lucruri din ea. Chiar la un eveniment în Madrid un domn mi-a spus: „Spune-mi adevărul, despre asta vorbiți voi atunci când nu suntem noi prezenți?” Poate părea foarte frivolă această întrebare, dar cred că de generații există o nevoie ca în romane să se vorbească și despre lucruri femeiești, din punctul de vedere al femeilor. Și dacă există ceva despre care nu a îndrăznit niciodată să vorbească generația reprezentată de personajele din roman este tocmai subiectul sexualității. Pare incredibil, dar subiecul  sexualității feminine continuă să fie un tabu în anumiți termeni. Nu mi se pare nimic rău să abordezi acest subiect într-un roman, ba chiar ficțiunea mi se pare cel mai bun loc în care să începi să înlături tabuul.

A.C.: Este o carte plină de muzică, de versuri din melodii la modă și chiar avem parte de descrierea unui concert Beatles. Dar care este relația dumneavostră cu muzica?
C.S.: Este o pasiune totală, absolută! Viața fără muzică ar fi mult mai tristă! Aproape toate romanele mele au „acompaniament” sonor: pot fi simple personaje care cântă, fredonează, sau se aude pe fundal ceva care produce muzică. Este un procedeu aproape teatral pentru că muzica îți dă posibilitatea să evoci multe emoții într-o singură scenă, fără să fie nevoie de explicații suplimentare. Nu toate melodiile pe care le citez în carte îmi plac, dar joacă fiecare o funcție, cum ar fi aceea de a recrea o epocă.

A.C.: Cum înțelegeți dumneavoastră motto-ul romanului: „Nu se poate ierta decât ceea ce este de neiertat”?
C.S.: Romanul vorbește în primul rând despre iertare. Și m-am inspirat din opera unui filosof calatalan care este autorul a cestui citat - Melic. O parte din opera lui ca filosof a dedicat-o reflecției asupra iertării. Iertarea este în temelia acestui roman. Cred că este o temă care ne afectează atât în viața noastră privată cât și în sfera publică pentru că se cere adesea iertare. Astăzi există țări care își cer iertare, Biserica cere iertare, se cer diverse scuze din punct de vedere instituțional. Este o temă prezentă în societate. De asemenea este un subiect foarte prezent și în sfera privată: când copilul nostru supără un alt copil, de exemplu, toți adulții cad de acord ca acesta să își ceară iertare și pare că am rezolvat totul cu asta, chiar dacă acel copil nu este sincer în ceea ce spune și nici nu îi pare rău de cele întâmplate, și poate că nu a înțeles nimic până la urmă.
Acestea sunt câteva dintre motivele pentru care subiectul iertării mă interesează ca temă literară. Iar romanul reflectă diferite tipuri de iertare, nu doar iertarea Juliei, care este iertarea lui Melich, cea din citatul de început despre care vorbeai, dar există și personaje care nu iartă, sau există lucruri care nu pot fi iertate. Și a nu ierta e o optiune personală la fel de validă ca cealaltă, a iertării. Dar ce m-a interesat mai ales a fost ca cititorii să se întrebe: Eu aș ierta? În fața unei situații similare, eu cum m-aș comporta? Sau chiar Ce nu aș  fi înstare să iert?

Daniel Angelescu pentru Vertizontal Fotografie

Jocul cu gajuri

 

AC: M-a atras foarte mult la acest roman ideea prieteniei dintre cele patru fete care apoi devin femei. Și sunt foarte multe lucruri pe care le-am recunoscut în modul lor de a relaționa. Înclusiv jocul jucat de ele: Jocul cu gajuri. Așa că vreau să vă provoc să jucăm acest joc. O să folosim chiar întrebările din carte.
Încep prin a vă întreba ce gaj doriți să puneți pe masă?
CS: (râde) Dar dacă îl pierd?...
Am spus deja că sunt puțin precum personajul Marta din carte. De fapt Marta e puțin ca mine. (Pune cu hotărâre pe masă un stilou negru cu o floare albă pe capac)

A.C.: Și care este povestea din spatele obiectului pe care ați ales să îl puneți ca gaj?
C.S.: Eu chiar colecționez stilouri și acel stilou pe care Marta îl pune ca gaj în scena jocului din roman este un stilou pe care eu chiar îl am și care are propria lui poveste. Fiecare stilou pe care îl am este legat de o persoană specială sau de un moment special din viața mea. Iar acesta, de aici de pe masă, a fost un cadou primit de la soțul meu cu ocazia nașterii celui de-al treilea fiu al nostru.

A.C.: Prima întrebare: I-ai fura soțul unei prietene?
C.S.: Nu! În mod clar nu! Pentru mine prietenia valorează foarte mult, e mai presus de capriciile erotice sau sentimetale. Aș fura soțul oricărei alte femei, dar nu unei prietene.

A.C.: A doua întrebare: Ce notă ați da vieții dumneavoastră sexuale?
C.S.: Foarte satisfăcătoare! Un nouă din zece? Chiar dacă viața sexuală nu depinde niciodată doar de tine, de o singură persoană, depinde de asemenea și de partenerul pe care îl ai și de tipul de relație pe care o stabilești cu el.

A.C.: A treia întrebare: Care este cea mai importantă hotărâre pe care ați luat-o în viață?
C.S.: Cum mi-ai pus întrebări tari, răspund și eu tare. Au fost două: să renunț la orice altceva și să mă dedic în întregime scrisului; asta a fost o decizie importanta și riscantă. Iar a doua a fost aceea de a mă despărți de primul meu soț pentru a fi cu cel de-al doilea soț al meu, o decizie care a fost la fel de riscantă și poate chiar puțin mai periculoasă. Și ceea ce se spune mereu: că în spatele unui scriitor se află mereu o femeie, acea persoană care are grijă de casă și copii pentru ca el să poate scrie, acest comentariu atât de misogin, dar adesea atât de evident, poate fi aplicat în oglindă pentru mine - dacă eu nu aș fi avut perechea pe care o am, nu aș fi putit face nimic din ceea ce am realizat până acum.

A.C.: Și ultima întrebare: Ați putea să vă îndrăgostiți de un bărbat mai tânăr decât dumneavostră?
C.S.: Eu cred că nu. Mă rog... soțul meu e mai mic decât mine, însă doar cu un an. Dar de cineva cu douăzeci de ani mai tânăr, așa cum se întâmplă în carte, nu, nu cred că aș putea. Asta pentru că m-ar neliniștii foarte mult ignoranța lui, lucurile pe care nu le știe și pe care trebuie să le învețe. Și nu aș  putea să fiu acel gen de femeie care îți tratează soțul ca și cum i-ar fi copil, există femei care vor să fie mămoase, eu nu sunt așa în mod clar.

 

 





Lasa un comentariu

Adresa de email nu va fi facuta publica. Campurile obligatorii sunt marcate cu *

Copyright ©2011 Bookblog.ro