bookblog.ro

---

François-Henri Désérable: „Cred că plăcerea pe care o resimți atunci când recitești o carte e un mod de a diferenția între ce e literatură și ce nu e literatură.”

Scris de • 13 March 2019 • in categoria Interviuri

Un anume domn Piekielny (Humanitas Fiction, 2018) este un roman născut dintr-un roman sau, altfel spus, este o carte despre cum literatura ne poate influența viața. Piekielny, personajul din titlu, apare în „Promisiunea zorilor”, celebra autobiografie al lui Romain Gary.

François-Henri Désérable, autorul cărții, s-a trezit blocat pentru câteva ore în orașul Vilnius unde hazardul l-a dus în fața casei în care au locuit Romain Gary în copilărie și vecinul său, domnul Piekielny. „Dar ce este hazardul, dacă nu Dumnezeul necredinciosilor?” (pag. 26).

Iar de aici, urmărind un fir pe jumătate detectivistic, pe jumătate de iubitor de lectură, Désérable a încercat să refacă viața acestui domn simplu, care a fost făcut nemuritor prin menționarea lui în literatură. Un amestec de ficțiune, auto-ficțiune și sclipiri de realitate, așa cum se dovedește, de fapt, a fi si autobigrafia lui Gary, cartea te face conștient de rolul tău ca cititor - acela de a făuri lumi prin lectură.

Romanul Un anume domn Piekielny a obținut, în 2017, Premiul Goncourt - Alegerea României și Marele Premiu de literatură al orașului Saint-Étienne, în Franța.

Andreea Chebac: Să începem cu dedicația: „Pentru șoareciii triști”. Aceasta a fost descrierea făcute de Romain Gary personajului domnul Piekielny. Dar au existat asemenea „șoareci triști” în viața ta? Mă gândesc la o persoană care a crezut în tine și ți-a dat încredere și pe care ai vrea să o menționezi.

François-Henri Désérable: Cred că „șoarecii triști”, așa cum îi caracterizează Romain Gary, sunt acei oameni care duc o viață discretă, care nu fac mult zgomot, care mor și care sunt uitați repede după moartea lor și doar literatura ne poate readuce numele lor pe buze. Și domnul Piekielny este unul dintre ei deoarece dacă Romain Gary nu ar fi scris despre el în Promisiunea Zorilor, autobiografia lui, atunci el ar fi fost complet uitat de posteritate și nimeni nu i-ar mai pronunța numele astăzi. Mă bucur că, la 70 de ani după moartea sa, spunem Piekielny aici, în București. Întâlnesc „șoareci triști” în fiecare zi. Cu toții suntem „șoareci triști”.

AC: Și te-ai hotărât să îl faci pe unul dintre ei nemuritor?

F-H D: E o întrebare foarte bună. Poate voi face asta la un moment dat. Vom vedea...

AC: De ce ai ales ca a doua ta carte să fie un roman inspirat de un alt roman?

F-H D: Când am ajuns eu în Vilnius nici măcar nu trebuia să fiu acolo. Am ajuns acolo călătorind spre Minsk, în Belarus, și pentru că nu mai erau bilete de avion disponibile am fost nevoit să zbor de la Paris la Vilnius și de acolo să iau un tren spre Minsk. Dar în Vilnius am fost jefuit, am ratat trenul și m-am trezit cu 8 ore în care să mă plimb prin Vilnius până la următorul tren. Și în timp ce mă plimbam, pe una dintre clădiri am dat peste o placă pe care scria „Aici a trăit Romain Gary care s-a născut în 1914 în Vilnius și a murit 1980 în Paris”. A trăit în această clădire despre care a vorbit în Promisiunea zorilor. Atunci mi-am amintit numele lui Piekielny și m-am gândit că aceasta este una dintre principalele puteri ale literaturii: te face să ajungi că pronunți numele cuiva care a murit cu mulți, mulți ani înaine și care ar fi trebuit să fie complet uitat. M-am hotărât să aflu cine a fost și cum și-a trăit viața și ce s-a ales de acest domn Piekielny. Am avut sentimentul că a fost un fel de chemare, de semn, pentru că au fost foarte multe hazarduri care m-au dus în acel punct și poate nu era menit să scriu această carte, dar întâmplarea m-a adus în acel loc și m-a făcut să o scriu.

AC: Spui această poveste și în carte, așa că dacă cineva ar prezenta cartea ta drept autoficțiune, ai fi de acord?

F-H D: În această carte am vrut să merg pe frontiera dintre ficțiune și non-ficțiune. Cred că ficțiunea și non-ficțiunea sunt ca două țări din UE și că poți trece granița dintr-o țară în alta fără să fii arestat. Dacă, de exemplu, scriu despre acest interviu în următoarea mea carte, deși ești o persoană reală, vei deveni ficțiune. Deci vei deveni un personaj din hârtie și cerneală. În sens contrar, un personaj de ficțiune poate avea o importanță reală în viața noastră. Să îți dau un exemplu: Balzac, pe patul de moarte striga după un doctor, după doctorul Bianchon. Iar Bianchon este un personaj dintr-una dintre cărțile sale. Deci doar Bianchon, un personaj fictiv putea să-l salveze pe Balzac.

Atunci când vorbesc despre mine și toată documentarea și cercetarea făcută este în mare parte non-ficțiune, dar sunt anumite părți din carte care sunt fictive. E un capitol în care Romain Gary este invitat la emisiunea Apostrof, o emisiune televizată de foarte mare succes la acel moment, urmărită de milioane de oameni, și spun în carte că la final pronunță numele lui Piekielny. Dar această scenă este complet inventată pentru că Romain Gary nu a fost invitat la acea emisiune, și totuși, unii oameni, după ce au citit cartea, mi-au spus că își aduc aminte de acea emisiune la care a fost invitat Romain Gary în 1979. Și cred că asta e grozav, ca ficțiunea să aibă un efect atât de puternic încât să devină non-ficțiune.

AC: Există un rând în cartea ta în care spui așa: „de fiecare dată când există dorinţa de a reciti, avem de-a face cu literatura autentică”. Este clar că ai recitit de multe ori romanele lui Romain Gary, dar ce alte romane ai recitit de-a lungul timpului?

F-H D: Foarte multe alte romane... Cărțile scrise de Pierre Michon - din punctul meu de vedere, unul dintre cei mai buni autori francezi contemporani -, cele scrise de Emmanuel Carrere, de Gustave Flaubert. Recitesc foarte mult iar propoziția la care te referi își are originea într-un alt citat care spune că dacă nu găsești nici o plăcere în a reciti o carte, înseamnă că nu trebuia să o citești de la bun început. Și cred că este foarte adevărat. Cred că plăcerea pe care o resimți atunci când recitești o carte e un mod de a diferenția între ce e literatură și ce nu e literatură. Deoarece poți simți acea plăcere doar când există o anumită voce într-o carte, un anumit ton, un anumit ritm. Cred că literatura e o voce. Îmi place să aud o voce atunci când citesc o carte.

De exemplu, dacă citești o pagină scrisă de Marcel Proust știi imediat că e Marcel Proust, îi recunoști stilul și poți să deschizi orice carte de-a lui, să citești 2-3 propoziții și știi imediat că e el. Cred că acesta este țelul pe care încerc să îl ating, nu că aș vrea să fiu Marcel Proust, departe de mine gândul, dar spun că acesta ar trebui să fie scopul oricărui sciitor, ca un cititor să deschidă una dintre cărțile sale, la orice pagină, și să îi recunoască imediat stilul.

AC: Hai de să ne imaginăm că îl ai în acest moment în fața ta pe Romain Gary, ce l-ai întreba?

F-H D: Mi-ai citit cartea? Ți-a plăcut?...

Spre finalul vieții lui mulți critici îl disprețuiau, îl considerau un scriitor minor, care publică ceva în fiecare an, un scriitor comercial, iar întrebarea pe care i-aș adresa-o ar fi dacă acum este mulțumit să vadă că, peste ani, oamenii încă citesc cărțile sale? Și cred că ar fi foarte încântat pentru că atunci când s-a sinucis a crezut că va fi uitat.

AC: Vorbești în roman despre „crizele de filtru sepia”, momente în care parcă trăiești în trecut, dar cum ar arăta un soi de „crize colorate” – să le numim așa – care te fac să trăiești în viitor? Unde este François-Henri Désérable peste 10 ani?

F-H D: Când eram copil, o ghicitoare i-a spus mamei mele că voi muri foarte tânăr într-o țară frumoasă așa că de câte ori merg într-o țară frumoasă mă gândesc că poate asta este. Așa că mult timp am crezut că voi muri în jur de 33 de ani, iar acum, că mă apropii de acea vârstă, am 31, mă gândesc să împing puțin mai în spate această cifră, și m-am hotărât pentru 38. Așa că în acest moment răspunsul meu ar fi probabil: în 10 ani voi fi mort iar cenușa mea va fi împrăștiată de vântul lagunei venețiene... Dar dacă mă întrebi ce o să fac peste 5 ani probabil voi avea un răspuns diferit, depinde dacă până atunci voi avea copii sau nu.

AC: În timp ce citeam Un anume domn Piekielny a fost imposibil să nu fac o paralelă între două personaje: mama lui Romain Gary – un fel de ursitoare pentru el, care i-a trasat un destin măreț – și mama naratorului.

F-H D: Sunt cam același lucru... Mama mea, ca și mama lui Romain Gary, a renunțat la școală foarte devreme, a trebuit să muncească de la 16 ani, așa că atunci când a avut copii și-a dorit ca aceștia să studieze mult, să aibă diplome și locuri de muncă bine plătite. În timp ce scriam despre mama lui Romain Gary mi-am dat seama că avem mame foarte asemănătoare, care probabil se potrivesc cu orice mamă de pe lumea asta.

Dar mama mea nu și-a dorit să devin scriitor, așa cum și-a dorit mama lui Romain Gary, mama mea a fost terifiată de ideea asta pentru că se temea că voi ajunge să dorm sub un pot dacă aleg să fiu scriitor. Dar acum vede că pot trăi de pe urmă cărților mele, și nu spun asta cu mândrie pentru că există scriitori groaznici care câștigă foarte mult din scris și există și scriitori geniali care nu reușesc să își vândă cărțile. Așa că nu o spun cu mândrie, dar măcar asta o liniștește pe mama.

AC: Romain Gary a visat la un Nobel pentru Literatură chiar dacă nu l-a primit. Care este în momentul acesta scriitorul tău favorit pentru câștigarea Nobelului pentru Literatură?

F-H D: Sunt cei doi sciitori despre care am vorbit mai devreme: Pierre Michon, care nu cred că e tradus în limba română, dar a dat naștere unui adevărat cult în Franța și în multe alte țări, este foarte citit în Italia, Spania, este un scriitor uimitor. Dar cred că următorul Nobel câștigat de un francez va fi Emmanuel Carrere, celălalt scriitor despre care am vorbit. Și de ce nu i-au dat Premiul Nobel lui Milan Kundera încă? Poate că Milan Kundera ar trebui să primească următorul Nobel. De altfel, deși Kundera a fost născut în Cehoslovacia, acum are cetățenie franceză, deci ai putea spune că sunt puțin șovin în alegerile mele...





Lasa un comentariu

Adresa de email nu va fi facuta publica. Campurile obligatorii sunt marcate cu *

Copyright ©2011 Bookblog.ro