Carmen Tiderle, „publicitara” care se/ne răsfață cu o carte de poezii pentru copii. Ce e diferit în volumul Pe Dos? Sunt poezioare create din „cuvinte simple și cunoscute, melodicitate, rime, o idee interesantă (...), un sfârșit neașteptat - un final ca un reward pentru efortul de a fi citit”.

O carte pentru copii care place și copiilor și oamenilor mari pentru că „clișeul, dacă era unul în poezie, era întors”.

V-am făcut curioși? Puneți mâna de citiți interviul scurt și cuprinzător de mai jos și ne vedem joi, 26 noiembrie, la evenimentul de lansare de la Cărturești Verona!

Andreea Chebac: Când ai început să scrii poezie sau te naști poet?
Carmen Tiderle: Am început pe la 15-16 ani, ca tot omu’. La 18 am publicat prima carte. La 20 și ceva, m-am luat cu publicitatea și-am abandonat. De vreun an și jumătate scriu pentru copii. N-au nicio legătură cele două perioade, nici ca stil, nici în ceea ce privește temele.

AC: Cartea Pe Dos este pentru copii sau pentru adulți?
CT: Am reînceput să scriu când copiii mei, de 8 și 5 ani pe atunci, citind dintr-o carte de povești de Ion Creangă, n-au înțeles mai nimic. Putea la fel de bine să fie în portugheză și ar fi înțeles la fel de mult. Nu pricepeau nici cuvintele, și nici situația. Era un text fără vreo legatură cu ei. Iar activitatea în sine, de a citi, incomparabilă cu a face un lego sau a juca un joc pe telefon. O activitate fără satisfacții. Atunci m-am întrebat cum aș putea eu să-i fac să le placă cititul și răspunsul a fost foarte simplu: să scriu un text care să le placă, la care să reacționeze, pe care să-l „cumpere”. Și, ca-n publicitate, m-am gândit la ingredientele unui produs creativ pe care să ți-l aprecieze un anume target. În cazul ăsta, cuvinte simple și cunoscute, melodicitate, rime, o idee interesantă dar din lumea lor, un sfârșit neașteptat - un final ca un reward pentru efortul de a fi citit. Și nu în ultimul rând, o prostie, un cuvânt interzis, un pârț, o vomă ceva.

Am scris deci o poezie cu rime și cu prostii care nu va apărea nicăieri, ea nici nu mai există decât vag în mintea celor doi. Era o prostioară dar ei s-au tăvălit de râs și mi-au cerut să-i las s-o citească de zeci de ori. Funcționa, dar eu nu eram chiar mulțumită. A trebuit să scriu alte zece să-mi placă și mie. Au reacționat la fel de bine, chiar dacă uneori lipseau cuvintele urâte și, pur și simplu, deveniseră niște poezii cu idee, cu rime, cu personaje familiare, fie că era cu/despre ei sau despre nu știu ce pisică sau insectă. Când mi s-a părut că am adunat câteva și nu mai sunt o întâmplare, am început să le pun pe facebook. Reacția din partea adulților a fost foarte bună.

Apreciau și ei, ca și copiii, simplitatea vorbelor, rimele, dar mai era ceva. Clișeul, dacă era unul în poezie, era întors. Lucrurile se întâmplau pe dos: găina fura vulpea din pădure, Moș Crăciun avea o parte rea, elefantul nu mai avea chef de legănat, furnica era leneșă etc. Lucrurile devin astfel mult mai interesante. Deci, ca să răspund la întrebare, poeziile sunt scrise pentru copii dar plac și adulților.

AC: Surse de inspirație?
CT: Mă gândesc mai mereu la câte o idee. Îmi notez rime din care poate ieși ceva, sunt inspirată de ceva ce fac sau spun copiii, ai mei sau ai altora, citesc poezie și povești pentru copii. Anul ăsta am citit mai multă astfel de literatură decât în tot restul vieții mele.

AC: Poezia cea mai dragă din volum?
CT: Se numește F, S, V, N… și este despre niște copii care nu au chef de scris și mănâncă litere. Doar că niște litere, pe măsură ce sunt mâncate, dispar și din textul poeziei. Fianalul suna așa: „Deci, dacă rei ă u mai crii/Ici tu, ici ceilalți copii/Acuma știi care-i ecretul/MCAȚI AIBII TOT ALABETUL!”