bookblog.ro

---

Interviu cu Éric Vuillard, laureatul Premiului Goncourt 2017

Scris de • 1 October 2018 • in categoria Interviuri

După mai multe opere care au câștigat premii de-a lungul timpului, acesta a reușit să condenseze în cea mai recentă cartea a sa, „Ordinea de zi” (ed. Litera, 2018), un fel de poțiune formată din temerile generale ale oamenilor - fie că sunt oameni simpli sau au putere de decizie -, o privire microscopică asupra faptelor istorice cunoscute de noi toți, și un semnal de alarmă pentru Europa prezentă.

Ordinea de zi” reia momente istorice precum anexarea Austriei de către Germania nazistă, ascensiunea lui Hitler și sprijinul industriașilor germani față de partidul nazist într-o manieră umană: se concentrează pe inevitabila componentă umană din Marea Istorie, istoria oficială - un moment de ezitare sau de lașitate, o prejudecată cu care ai fost crescut, toate acestea pot avea valuri nesfârșite de consecințe atunci când tu decizi soarta națiunilor. Documentată din tomuri științifice, dar și din surse anecdotice, această carte reconciliază cele două căi, explicând cum cea de-a doua o modelează pe prima.

Dacă vreți să îl întâlniți pe Éric Vuillard, aveți ocazia luni, 1 octombrie, de la ora 18:30, în Sala Ferdinand a Universității „Al.I.Cuza” din Iași. Eveniment va fi în avanpremiera Ediției Filit 2018 și este moderat de Luiza Vasiliu (jurnalist Scena 9).

 

Andreea Chebac: Cartea povestește cum Europa și marii lideri au fost orbi la manevrele lui Hitler și la ce urma să se întâmple. La ce suntem orbi acum? Și care este cel mai rău deznodământ posibil al situației actuale din Europa?

Éric Vuillard: Nu este vorba despre orbire, ci despre subiectivitate. Dintr-un anumit punct de vedere cartea face portretul subiectivității unor personalități din Europa, fie că este vorba despre Schuschnigg în Austria, despre Chamberlain sau Halifax în Marea Britanie, sau despre marii industriași din Germania. Atunci când am scris cartea mi-am dat seama că sunt două componente ale acestei subiectivități. Pe primul l-am identificat atunci când am scris pasajul cu cina din Downing Street, când Ribbentrop pălăvrăgește și pălăvrăgește pentru ca cina să dureze cât mai mult, iar Chamberlain, deși primește un bilet despre anexarea Austriei de către Germania, nu se ridică de la masă, ci se lasă subjugat de vorbăria lui Ribbentrop. Componenta subiectivității în acest caz este politețea excesivă a lui Chamberlain.

O a doua componentă a subiectivității apare în pasajul în care lordul Halifax merge să se întâlnească cu  Führer-ul și ne povestește în memoriile sale că îl confundă pe Hitler cu un valet. Îl confundă tocmai datorită vestimentației sale, pentru că Hitler nu era îmbrăcat într-un taior în stil englezesc. Pentru Halifax, Hitler este un parvenit în politică, deci îl disprețuiește. Și aceasta este a doua componentă a subiectivității: disprețul.

Raportându-ne la perioada contemporană, trebuie să acordăm atenție anumitor detalii, anumitor fraze dezagreabile pe care oamenii politici le pronunță și cărora noi nu le dăm importanță. Spuneam: „A fost doar prost dispus, nu e mare lucru.” Pentru a da un exemplu, președintele Franței a fost la un moment dat interpelat de un șomer și el i-a răspuns: „Dacă vreți să găsiți de muncă, trebuie doar să traversați strada”. Inițial poate părea o frază lipsită de semnificație, poate o mică neîndemânare din partea lui, dar, de fapt, este un semn de dispreț la adresa omului simplu. Pe de altă parte, știm că președintele nostru nu a avut niciodată nevoie să „traverseze strada” pentru a găsi un loc de muncă. Situația de zeci de ani în Franța, pe care el, ca economist, nu are cum să o ignore, este că avem milioane de șomeri și doar 300.000 de locuri de muncă disponibile. Aici este vorba despre subiectivitatea elitelor noastre care este problematică.

În ultimul rând, chiar în primul capitol al cărții mele se vorbește despre compromisul dintre lumea economică germană și partidul nazist. Asta ne spune un anumit lucru: că oamenii de afaceri sunt pregătiți să facă cele mai dezastroase alianțe. Și lumea nu s-a schimbat prea mult... acesta ar fi răspunsul legat de cel mai groaznic deznodământ.

AC: Cartea se află undeva la limita dintre roman și relatare istorică. Povestiți-ne puțin despre documentarea pentru carte, pe care eu mi-o imaginez destul de intensă și riguroasă.

EV: La finalul cărților de istorie, a tezelor de doctorat sau a memoriilor, găsim de obicei o bibliografie care se întinde pe „n” pagini. Aceste bibliografii nu există pentru a vedea dacă autorul a citit toate aceste cărți și articole, ele sunt acolo dintr-o cutumă care ne face să găsim la finalul cărților academice o listă de titluri care semnifică stadiul în care se află cercetarea pe un anumit subiect în acest moment.

Dar ceea ce mă interesează în cartea mea nu este nici stadiul actual al cercetărilor, nici să arăt în ce mod m-am pregătit pentru a o scrie. Desigur, lucrez mult, citesc foarte mult, dar atenția mea este concentrată pe cum anume îmi creez eu blocul de cunoștințe, plecând de la ceea ce citesc. Cunoștințele mele nu sunt deosebite, sunt ca toate celelalte, dar fiecare dintre noi înțelege un anumit subiect într-o anumită formă. Și pe mine asta mă interesează: ce formă iau aceste cunoștințe în mintea și conștiința mea. Dacă, în mod absurd, ați reuși să citiți tot ce s-a scris despre Anschluss (n.e. anexarea Austriei de către Germania nazistă), în realitate, opinia dumneavoastră ar fi constituită din anumite fragmente extrase din toate această cunoaștere: finalul unei cărți care v-a convins, un pasaj dintr-un film care v-a impresionat, o fotografie care v-a marcat...

De aceea în carte citez adesea anumite documente care au fost cu adevărat esențiale pentru mine în a înțelege subiectul. De exemplu: la finalul cărții evoc o scrisoare de Walter Benjamin care, ca document asupra războiului, este pur anecdotică, dar mie mi-a dat niște elemente esențiale pentru construcția cărții. Prin contrast, am citit și cărți foarte stufoase cum ar fi „Le Salaire de la destruction” de Adam Tooze. Diferența dintre aceste două surse de informare este foarte mare: una are mii de pagini iar cealaltă este doar o scurtă scrisoare. Cartea este foarte interesantă, desigur, dar scrisoarea lui Benjamin mie mi-a permis să înțeleg anumite lucruri. M-a marcat pentru că Benjamin povestește în acea scrisoare că în momentul Anscluss-ului, compania de gaz din Austria le-a tăiat gazul evreilor. Iar când citești aceste rânduri nu înțelegi imediat ce încearcă Benjamin să spună. Iar faptul că nu înțelegi din prima este foarte interesant. Este ceea ce numesc eu forma cunoașterii. Pentru că există mai multe motive pentru care nu înțelegem din prima această informație. Voi numi două: în primul rând nu putem înțelege din prima un lucru atât de oribil. Sau nu vrem să îl înțelegem. Mintea noastră refuză să priceapă. Pentru că motivul sinistru pentru care le este tăiat gazul evreilor este că aceștia se sinucideau cu gaz și nu mai plăteau factura. Și al doilea motiv pentru care nu înțelegem imediat ce vrea să spună Benjamin este maniera în care el scrie. Benjamin Walter a găsit cea mai potrivită formă de a povesti așa ceva, include și umor negru, dar, în mod special, el rămâne vag în exprimarea sa astfel încât să ne pună pe gânduri iar concluzia pe care o găsim singuri să vină ca o surpriză interioară oribilă.

AC: Are arta - literatura, filmul - puterea de a trage un semnal de alarmă sau de a prezice viitorul?

EV: Cred că asta depinde de forma pe care o ia obiectul artistic respectiv, de posibilitățile pe care le deschide. Să vă dau un exemplu dintr-un documentar foarte bun și poetic al unui regizor chilian, „Nostalgia for the Light” (2010) de Patricio Guzmán. Este un film care începe arătându-ne Pământul din spațiu și un singur punct roșu care este Deșertul Atacama, din Chile. Aflăm că există telescoape gigantice în acest deșert pentru că, nefiind pic de umiditate în aer în acel loc, este ca o poartă deschisă către stele. Acolo lucrează astronomii, oamenii de știință, pentru a afla lucruri despre Univers, despre cum a apărut, din ce este constituit, dar ca să facă asta, trebuie să înceapă cu trecutul, să privească în urmă. Pentru că lumina ajunge la noi cu așa multă întârziere încât a privi cerul înseamnă să privești spre o lumină deja trecută. Ce este foarte interesant este că pentru a avea acces la materia prezentă trebuie să ai aparate care să poată privi foarte departe în trecut. Și în literatură sau în cinematografie totul depinde de cât de departe vrei să privești în trecut. Ceea ce fotografia și cinematografia au mai interesant este că ele reprezintă mijloacele supreme; de exemplu: dacă vă filmez sau vă fotografiez în timp ce comiteți o infracțiune, nu există probă mai puternică decât asta. În același timp cinema-ul poate falsifica prin propagandă. De aici singularitatea cinematografiei, faptul că ea trăiește în acest mare paradox: pe de-o parte reprezintă dovada supremă a adevărului, dar în același timp poate să fie o minciună pentru că face propagandă în favoarea anumitor idei.

AC: Cine l-ar juca pe Hitler în ecranizarea cărții?

EV: Am avut mai multe propuneri pentru ecranizarea cărții, dar una dintre problemele persistente care există este aceea că în carte eu nu am inventat niciunul dintre dialogurile redate, am scris exact ce am găsit în documente. Așa că mi s-ar părea nu numai nenecesar, dar și nedemn din partea unui cineast să inventeze la rândul lui niște gesturi pentru Hitler sau așa mai departe. Unii cititori au avut impresia că i-am atribuit anumite gânduri lui Hitler, dar dacă citești cu atenție îți dai seama că niciodată nu am făcut așa ceva. Dacă la un moment dat scriu că Hitler părea agasat, este o informație extrasă din memoriile lui Schuschnigg, nu eu afirm așa ceva. În cartea mea Hitler nu apare ca un personaj cu propria sa psihologie și propriile sale gesturi, ci este un protagonist al istoriei. Deci mai e cale lungă până la a găsi un actor care să-l interpreteze și las asta în sarcina altora, oricum...

Ceea ce vreau să spun este că eu, ca scriitor, nu m-am pus niciodată în locul lui Hitler, să văd cum gândește el. Este un lucru pe care în general mă abțin să-l fac. Contrar ideii pe care mulți scriitori o au despre propriul său rol, eu mă abțin să mă pun în locul altora și să judec în locul lor. Mi se pare că fiecare își are locul lui și nu trebuie să mă pun eu în locul altora.

Foto: Simona Neagu





Lasa un comentariu

Adresa de email nu va fi facuta publica. Campurile obligatorii sunt marcate cu *

Copyright ©2011 Bookblog.ro