bookblog.ro

---

Interviu cu scriitorul columbian Juan Gabriel Vásquez: „Scrisul, pentru mine, are foarte multe aspect iraționale, de necontrolat, care au legătură cu obsesiile, cu demonii interiori”

Scris de • 6 November 2018 • in categoria Interviuri

Aflat pe toate listele de autori columbieni „must read”, Juan Gabriel Vásquez este printre primele nume care apar atunci când pur și simplu dai un search pe Google pentru „colombian literature”, alăturie de Marquez – comparația de care nu scapă niciodată.

Juan Gabriel Vásquez a participat la ediția din acest an a Festivalului Internațional de Literatură de la Timișoara, fiind cap de afiș. Romanele și biografia sa se mulează perfect pe tema festivalului: ideea de țară în care te-ai născut și țară în care alegi să locuiești, cele două ajungând adesea să nu coincidă.

Născut în Columbia, Juan Gabriel Vásquez alege să plece pentru o lungă perioadă de timp din țara sa, dar subiectul romanelor sale rămâne mereu pe teritoriul columbian, deoarece sunt caracteristici ale patriei sale – cum ar fi violența – care îl pun pe gânduri și pe care ajunge să le disece în literatură.

În limba română au fost traduse romanele sale Zgomotul lucrurilor în cădere (ed. Polirom, 2015) și Forma ruinelor (ed. Polirom, 2018). Iar în interviul de mai jos aflăm mai multe despre „demonii interiori” care l-au făcut să le scrie, despre năzuințele sale de tinerețe, despre planurile următorului roman și multe altele.

Andreea Chebac: În romanul „Forma ruinelor” ai ales să vorbești despre un episod foarte cunoscut din istoria Columbiei: asasinarea omului politic Jorge Eliécer Gaitán, pe 9 aprilie 1948. De ce ai ales acest subiect din multitudinea de variante pe care le aveai la dispoziție?

Juan Gabriel Vásquez: Asasinarea lui Gaitán a marcat secolul douăzeci în Columbia, a fost unul dintre cele mai importante evenimente din istoria noastră; dacă întrebi orice columbian care sunt cele mai importante date din secolul douăzeci, va menționa cu singuranță și data de 9 aprilie 1948. Această crimă nu doar că a aprins una dintre cele mai intense perioade de violență din istoria Columbiei - 300.000 de morți în opt ani - dar de asemenea a dat naștere și unei soi de mitologii. Pentru că este vorba despre o crimă care nu a fost cu adevărat rezolvată: știm cu toții cine a apăsat pe trăgaci, dar nu știm cine l-a trimis pe asasin. Deci este un eveniment care a generat mituri, legende și teorii ale conspirației de aceea a fost mereu un subiect foarte seducător pentru scriitorii columbieni. Aceastea sunt motivele abstracte.

Motivul concret al acestei alegeri este legat de un moment foarte special din viața mea: când s-au născut fetele mele gemene am cunoscut în spital un doctor care m-a invitat la el acasă spunându-mi că vrea să îmi arate ceva. Ceea ce voia să îmi arate era o vertebră din coloana lui Jorge Eliécer Gaitán. Un os care a aparținut celei mai faimoase victime a violențelor columbiene. A ține acea bucată de os în mână a fost o adevărată experiență pentru mine! A fost ca și cum un american ar putea atinge o parte din…. creierul lui JFK… sau ceva de genul.

AC: Însă crezi cu adevărat că un politician ca Jorge Eliécer Gaitán ar fi schimbat istoria Columbiei dacă nu ar fi fost ucis?

JGV: Niciodată nu poți ști cu siguranță. Gaitán era un personaj contradictoriu și faptul că a fost ucis așa de devreme în cariera sa politică a dus la un soi de mistificare a lui. Din punctul meu de vedere, el este un personaj mai plin de umbre decât îl văd majoritatea columbienilor. A fost un radical, unii oameni l-au acuzat că ar fi prea de stânga, dar în același timp metodele lui politice erau foarte apropiate de fascism pentru că trăise în Italia în perioada ascensiunii lui Mussolini și acolo a învățat, de exemplu, cum să vorbească cu mulțimile, cum să țină un discurs, cum să folosească, să umple spațiul public. Deci folosea strategii de comunicare fasciste ca să comunice idei de stânga. Era foarte ciudat. Columbia ar fi fost un loc mai bun dacă el nu ar fi fost asasinat, sunt convins, dar nu sunt sigur că Gaitán ar fi fost un președinte grozav.

AC: Ai adus în discuție violența columbiană, una dintre temele centrale ale romanului „Forma ruinelor”. Dar simți această violență și în tine, ca și cum ar fi în AND-ul tău? Mai ales ținând cont de faptul că ai crescut într-un mediu violent, Bogota era zguduită de violență în perioada copilăriei tale.

JGV: Cred că toate romanele scrise de mine până acum încearcă să răspundă la această întrebare. Toate încearcă să exploreze violența columbiană, să descopere dacă este ceva de care nu putem scăpa, de care nu putem fugi, sau dacă este ceva la care putem renunța până la urmă. Este foarte greu să răspund la această întrebare deoarece copacul violenței columbiene are foarte multe ramuri diferite: există violența politică, violența cauzată de droguri - pe care am experimentat-o personal… În Bogota am avut ocazia să experimentăm violența cauzată de războiul dintre Pablo Escobar și statul columbian. Cred că violența columbiană este foarte greu de explicat pentru că pare a avea talentul de a se reinventa periodic, ca într-un cerc, și atunci e foarte greu să nu te gândești că poate este ceva în AND-ul nostru care face ca această violență să se perpetueze.

AC: Ai fost vreodată împlicat într-o bătaie pe stradă?

JGV: Da. Generația mea are caracteristica foarte ciudată de fi crescut înconjurată de violență. Am văzut cum violența s-a infiltrat în viețile noastră private, așa că am avut cu toții, la un moment dat, un contact apropiat cu violența de un anumit fel. Am crescut într-un oraș în care oamenii obișnuiau să intre în conflicte foarte violente din cauza unui incident în trafic, de exemplu. Obișnuiam să ieșim din mașină și să ne batem pentru că eram contaminați de violență… Deci da, când eram adolescent sau tânăr am participat la bătăi într-un mod foarte ușor.

AC: O altă temă a cărții este cea a tatălui.

JGV: Explorez relația tată-fiu pentru că acesta este chintesența conflictului istoric. Tații își învionvățesc copii pentru ceea ce au făcut cu lumea pe care aceștia le-au oferit-o, iar copii își învinovățesc tații pentru această lume pe care le-au transmis-o. Este un conflict istoric prin definiție. În majoritatea romanelor mele vezi asta într-o formă sau alta.

AC: Așa cum ai spus în timpul evenimentului de ieri, din cadrul Festivalului International de Literatură de la Timișoara, societatea columbiană este profund macistă, asta te face să îți faci griji pentru cele două fiice ale tale?

JGV: Da, sunt foarte îngrijorat din cauza asta. Columbia este o societate foarte, foarte patriarhală care exercită violență asupra femeilor cu o frecvență îngrijorătoare. Așa că încerc mereu, prin intermediul opiniilor mele publice, prin intermediul articolelor pe care le scriu, încerc să construiesc o lume mai sigură pentru femei în țara mea. Asta înseamnă, pe lângă multe alte lucruri, să apăr dreptul femeilor la avort, la șanse egale, la salarii egale etc. Sunt foarte conștient de lumea dificilă în care trăiesc fetele mele și încerc să o fac puțin mai bună pentru ele.

AC: Crezi că la un moment dat o să alegi din nou să trăiești în afara Columbiei?

JGV: Da, în Spania. Am petrecut treisprezece ani în Spania, unii dintre cei mai buni prieteni de-ai mei sunt în Spania, este un loc în care mă simt în largul meu. Editorul meu este în Spania, agentul meu este în Spania, și, un lucru foarte important, fiicele mele au trăit timp de șapte ani în Spania, și ele au de asemenea o viață acolo.

AC: Dar ce anume aștepți? De ce nu te muți chiar acum?

JGV: Din cauza unui amestesc de motive personale și publice, ca să le spunem așa. Din punct de vedere personal, motivele care ne-au făcut să ne întoarcem în Columbia încă există. Apoi, atunci când m-am întors în Columbia mi-am dat seama că am devenit un personaj ciudat: o personalitate intelectuală. Așa că am vrut să continui să particip la dezbaterile politice, la conversația publică, pentru că am descoperit că pot schimba câte ceva și vreau să scriu și să spun lucuri care pot schimba ceva. Deci vreau să mai rămân o perioadă în țara mea și dintr-un sentiment de resposabilitate.

AC: În „Forma ruinelor” ai ales ca personajul central să poarte numele tău, nu ți-a fost teamă că cititorii vor fi derutați când vor citi întâmplările unui personaj care are același nume cu autorul?

JGV: Am vrut să derutez cititorul! Încerc să atenuez granița dintre ficțiune și nonficțiune, asta e intenția cărții. Intenția mea din spatele acestei alegeri a fost, într-un fel, să respect puterea întâmplării care a stat la baza acestui roman. Momentul acela în care am ținut în mâini oasele uneia dintre victimele violenței politice în Columbia a fost atât de puternic pentru mine încât am simțit că inventând un narator, un personaj care să spună povestea, aș diminua impactul anecdotei originale. Așa că am decis să spun povestea din propriul punct de vedere, din propria mea biografie, prin propria mea voce.

AC: Ai părăsit Columbia la 23 de ani cu scopul declarat de a deveni scriitor. Dar ce ai făcut în primii tăi 23 de ani de viață?

JGV: Când am termiant liceul, a scrie și a citi literatură era centrul vieții mele, dar nu a fost ușor să ridic mâna și să spun că vreau să devin romancier. Era foarte greu să fac asta pentru că vin dintr-o familie cu tradiție în avocatură: mama mea, tatăl meu, unchii mei, sora mea, cu toții sunt avocați și eu ar fi trebuit să moștenesc firma tatălui meu. Așa că atunci când am absolvit liceul am crezut că ceea ce trebuie să fac este să studiez dreptul, să devin avocat, și să scriu în timpul meu liber. Eram la jumătatea facultății de drept când am descoperit că nu e așa, că literatura nu împarte timpul cu nimeni, literatura îți cere să îi dedici întreaga viață. Așa că am decis că ar trebui să termin totuși studiile de drept deși eram deja scriitor în capul meu. Nu a fost ușor, am crescut în anumite condiții în care era foarte greu să spui „vreau să devin scriitor”. Așa că mi-a luat destul de mult timp să fac această mutare, dar până la urmă am făcut-o.

AC: Povestește-mi puțin despre visele pe care le aveai atunci, chiar la început, care era lucrul la care visai: să fie denumit un bulevrad cu numele tău, liceul pe care l-ai facut…?

JGV: Visul meu era să mă plimb prin Paris, să intru într-o librărie, și să-mi văd cartea în vitrină. Mă gândeam că ăsta trebuie să fie cel mai grozav lucru din lume! Să fie și cartea mea în orașul în care au fost scrise cărțile mele preferate – „Ulise” de James Joyce, „Marele Gatsby” de Fitzgerald, romanele din boomul latino-american: Garcia Marquez, Vargas Llosa, Fuentes, toți au scris cărți în Paris. „Să-mi fie tradusă cartea în fanceză și să o văd într-o librărie în Paris este cel mai tare lucru!”, așa mă gândeam. Ăsta era visul meu.

Mi-am trăit visul. E un sentiment foarte ciudat să crești cu o singură mare obsesie, să publici un roman decent și apoi romanul tău să fie publicat în treizeci de limbi. Este foarte ciudat și foarte satisfăcător totodată.

AC: Ai avut un mentor în acea perioadă de început?

JGV: Nu… Cărțile au fost mentorii mei. Autori cum ar fi Mario Vargas Llosa. Când aveam douăzeci de ani și abia începusem să scriu, îmi doream să devin Vargas Llosa. Iar acum el mi-a citit cărțile, a spus lucuri foarte generoase despre ele și este încă un vis împlinit.

AC: Cred că de multe ori o carte este redusă la o singură idee, o singură imagine, ignorându-se multe alte aspect, care este acel clișeu pe care îl auzi mereu despre cărțile tale?

JGV: Cred că este ideea de autoficțiune. Deoarece naratorul cărții se numește Juan Gabriel Vásquez, imediat cartea este încadrată în categoria autoficțiunii. Urăsc asta! Această etichetă mă deranjează și cărțile mele nu au nicio intenție de a aparține acestei… școli, sau orice ar fi. Pur și simplu am făcut alegerea literară de a nara cartea din punctul de vedere al acestui personaj cu care împărtășesc biografia mea, numele meu etc., dar a fost o alegere pe care am făcut-o datorită nevoilor propriei mele cărți nu pentru a aparține unui anumit curent de scriere contemporană.

AC: După prima ta carte, volumul de povestiri, „Lovers on All Saints’ Day”, toate celelalte cinci romane ale tale au acțiunea plasată în Columbia. Ești pregătit să scrii un roman care nu se petrece în Columbia?

JGV: Asta mă întreb și eu adesea. De fapt, eu nu îmi aleg niciodată subiectul și am sentimentul că subiectul mă alege pe mine. Scrisul, pentru mine, are foarte multe aspect iraționale, de necontrolat, care au legătură cu obsesiile, cu demonii interiori. Așa că, de fapt, nu știu despre ce voi scrie în următoarea mea carte. Am mai multe situații, personaje, persoane pe care le-am întâlnit care îmi umblă prin minte și apoi unul dintre ele pur și simplu cere să fie scris ceva despre el.

În acest moment următoarea mea carte cred că va fi despre un regizor columbian, care îmi este și prieten de altfel, și care a trăit în China comunistă a anilor '60. Iar poveștile pe care mi le-a spus despre acea perioadă încep să prindă formă în mintea mea și probabil voi scrie o carte despre această experiență a sa. Dar asta spun azi, este foarte posibil ca în câteva săptămâni această idee să își pardă din atractivitate pentru mine și să mă intereseze altceva. Este foarte irațional, nu îmi aleg subiectele într-un mod rational. Într-un fel, se impun singure… și nu știu nicodată sigur ce va urma.

AC: Să vorbim despre demonii pe care i-ai amintit. La un moment dat ai și spus că oamenii scriu cărți împinși de demonii lor interiori. Ce demon te-a făcut să scrii prima ta carte?

JGV: E o întrebare foarte complicată pentru că am două prime cărți. O prima carte, pe care am ajuns să o resping și pe care încerc să o uit pentru că este proastă. Și o altă primă carte care este „Lovers on All Saints’ Day”, o carte de povestiri pe care am publicat-o la începutul secolului, în 2001. Așa că prima mea carte adevărată a apărut în '97, dar nu îmi place și, într-un fel, am dezmoștenit această mică carte. Dacă vorbim despre ea, demonul care a scos-o la lumină a fost... dragostea. Încercam să înțeleg cum funcționează dragostea pentru că este o carte despre două cupluri care sunt total incapabile să facă în așa fel încât relația lor să funcționeze, care eșuează în dragoste.

Iar în cartea de povestiri, care este cu adevărat prima mea carte, cea acceptată, toate povestirile explorează relațiile dintr-un cuplu: dragostea, trădarea, dorința… Tocmai mi-am dat seama că ambele mele prime cărți au aceeași temă și izvorăsc din aceeași demoni.

Acela a fost demonul de atunci și apoi a devenit altceva: violența, politica. Iar în ultima vreme demonul meu a fost acel loc în care viața publică întâlnește viața privată, acolo unde marea istorie lovește și modifică istoriile personale.

AC: Duci o viață publică, așa că îmi imaginez că trebuie să ai un soi de „insulă secretă” – un loc, o imagine, undeva unde te refugiezi. Cum arată ea?

JGV: Foarte interesant… cred că acesta este locul fizic în care scriu și anume o camera din casa mea. Acela este spațiul meu privat în care sunt protejat de ciudata lume columbiană în care toți vor o bucățică din timpul meu și în care încerc, pe măsura puterilor mele, să particip la conversația publică. Dar locul în care mă duc ca să mă ascund de toate astea este biroul meu. De fapt, este un scaun. Un scaun alb, foarte confortabil, în care mă așez cu o carte și un pahar de whisky și încerc să uit de lucrurile urâte care se întâmplă în afară.

Camera este plină de lumină, totul este alb - pereții, rafturile bibliotecii -, și sunt înconjurat de cărți. Cărțile mele preferate sunt la o întindere de mână, chiar lângă mine; pot să întind un braț și să iau exemplarul meu din „Un veac de singurătate”, „Don Quijote” sau Proust, sau orice altceva, pur și simplu sunt în spatele meu. Și am fotografii cu prietenii mei peste tot. Este ca o peșteră, ca peștera lui Batman.

AC: Până acum probabil că ai acordat sute de interviul peste tot în lume, poți să îți dai seama care este cea mai frecventă întrebare pe care ai auzit-o?

JGV: Garcia Marquez! „Care este relația ta cu realismul magic?” sau „Cum scrii după Garcia Marquez?”, sau ceva de genul…

Lasa un comentariu

Adresa de email nu va fi facuta publica. Campurile obligatorii sunt marcate cu *

Copyright ©2011 Bookblog.ro