bookblog.ro

---

Interviu cu scriitorul norvegian Jo Nesbø: „Încerc să mă țin departe de cititori din teamă de a nu fi corupt de dorințele lor în ceea ce privește personajul principal.”

Scris de • 9 May 2019 • in categoria Interviuri

Foto: Thron Ullberg

Scriitorul norvegian Jo Nesbø a venit săptămâna aceasta pentru prima dată în România, ocazie cu care editura Trei a lansat „Cărăbușii”, un nou roman din seria Harry Hole - detectivul plin de vicii și de intenții bune imaginat de scriitor -, iar editura Humanitas a continuat colecția Hogarth Shakespeare cu o reinterpretare a piesei „Macbeth” scrisă de el.

Chiar dacă Nesbø este cunoscut în special pentru romanele sale polițiste - două dintre ele fiind și ecranizate: „Omul de zăpadă”, al șaptelea roman al seriei Harry Hole și „Hodejegerne” care a stat la baza filmului „Vânătorii de capete” –, înainte să se dedice literaturii, acesta a fost muzician, fotbalist și broker. Versatilitatea de care a dat dovadă pare să se transpună și în scris pentru că după ce a fermecat o lume întreagă cu pagini care descriu situații extreme și chiar violente, s-a îndreptat, nici mai mult nici mai puțin. decât spre literatura pentru copii, prin seria Doctor Proctor.

Ne oferă și o reimaginare după Shakespeare destul de apăsătoare și care nu ascunde defectele societății de acum sau de oricând, cu toate acestea Jo Nesbø se declară un romantic și își privește succesul mondial cu detașare pentru că scrisul pentru el nu este un job, ci ceva ce face în timpul liber.

Vă invit să descoperiți omul din spatele cărților și cât anume dintr-o personalitate așa complexă se regăsește în personajele sale:

Andreea Chebac: Pentru a scrie un roman polițist bun, cu personaje veridice și cu care să empatizezi, pare să fie nevoie de multă psihologie. Tu cum reușești? Ai studiat psihologia pentru cărțile tale sau citești despre asta?

Jo Nesbø: Nu am studiat niciodată psihologia, în mod formal. Am citit cărți de psihologie, dar era vorba despe o psihologie ceva mai extremă, despre tulburări de personalitate și alte lucruri de genul ăsta. Am citit câte ceva, dar n-aș spune că ăsta e un lucru pe care l-am folosit neapărat în mod conștient în cărțile mele.

AC: Cărțile tale au primit numeroase premii de-a lungul timpului, dar există un premiu literar pe care ți-l dorești și spre care țintești?

JN: Nu, nu cred că poți ținti spre un premiu. A existat un premiu pe care nu l-am primit - am fost nominalizat pentru el dar nu l-am primit - și am fost întrebat dacă sunt surprins că nu am câștigat, dar în ceea ce privește premiile nu trebuie să le abordezi ca pe ceva ce nu ai reușit să obții. Pentru că sunt așa de mulți scriitori, atât de multe cărți bune, și atât de multe gusturi diferite în ceea ce priveste romanele, așa că dacă primești un premiu te poți considera foarte norocos, dar nu e ca și cum mă aștept vreodată să primesc vreun premiu anume.

AC: Cum coexistă romanele polițiste și cărțile pentru copii? Șimți că ai totuși un fel de lume comună în cele două genuri? Și ce alte tipuri de literatură ți-ar plăcea să mai încerci?

JN: Cred că în ambele cazul este vorba despre storytelling, pentru mine nu contează prea mult la ce gen de literatură lucrez. Genul crime nu a fost neapărat un lucru spre care ținteam atunci când am început să scriu, a fost parțial o coincidență, parțial o decizie pragmatică pentru că aveam la dispoziție cinci săptămâni pentru a scrie un roman. Primisem o pauză de la muncă și o pauză de la trupă, avea acest timp și m-am gândit că trebuie să scriu ceva care are o structură fixă ca să pot termina la timp. Dar am fost apoi fascinat de genul crime.

Am scris proză scurtă, documentare, versurile pentru trupa mea, pe care le scriu de ani de zile... dar acestea nu primesc atenția pe care o primesc seriile polițiste. Așa că am scris mereu genuri diferite de literatură. Deci pentru mine este vorba despre a spune o poveste, iar schimbarea genului în care o spun nu înseamnă mare lucru, este doar un decor diferit pentru poveștile mele. La un moment dat un faimos scriitor norvegian a spus că toate poveștile sunt despre dragoste și crimă, și el nici măcar nu era un scriitor de romane polițiste.

AC: Chiar am remarcat că în fiecare roman pe care le-ai scris există și o cât de fugară poveste de dragoste. Este acesta unul dintre secretele unui roman de succes?

JN: Nu știu... Scriu pentru a avea cititori și pentru a-i captiva, dar nu pentru a le face pe plac, probabil de aceea nici nu am foarte mult contact cu cititorii mei, încerc să mă țin departe de cititori din teamă de a nu fi corupt de dorințele lor în ceea ce privește personajul principal. Așa că scriu nu pentru a le oferi cititorilor exact ceea ce doresc să citească ci acel ceva pe care nici nu știau că îl vor.

Pentru mine, una dintre forțele cele mai puternice dintr-o poveste și din viață, de altfel, este dragostea. A scrie o poveste fără niciun element legat de dragoste, e ca și cum ți-ai propune să scrii o poveste fără personaje, poți face asta, dar ar fi o alegere foarte clară legată de stil. Pentru că dragostea e mereu acolo. Poate și pentru că în romanele polițiste unde ai acțiuni atât de extreme cum e crima trebuie să ai și emoții extreme, așa dragostea și gelozia devin o parte naturală din poveste.

AC: Când e presiunea mai mare: atunci când scrii prima propoziție dintr-un nou roman, sau când trebuie să alegi ultima frază a cărții?

JN: În niciunul dintre cazuri. Eu nu simt niciun fel de presiune în timpul scrisului pentru că sunt ghidat de idei, nu de scopul de a publica ceea ce scriu. Simt presiune însă cu câteva zile înainte ca romanul să fie lansat pentru că atunci este vorba despre toți cei care au fost implicați în acest proces: editura, agentul, editurile din străinătate care te publică... Apoi e presiunea recenziilor, a interviurilor... Dar scrisul în sine este o activitate foarte solitară: stai într-o încăpere, doar tu și povestea ta, și nu trebuie să publici tot ceea ce scrii. Am două cărți pe care le-am scris și pe care am decis să nu le public. La urma urmei, am un job pe care l-aș face și gratis pentru că presupune să mă trezesc dimineață și să inventez lucruri pe care să le scriu.

AC: Ai o rutină a scrisului?

JN: Nu, am nevoie doar de cafea și muzică.

AC: Dar publici cam un roman pe zi, deci cam câte ore scrii zilnic?

JN: S-ar putea să sune ciudat, dar de fapt scriu atunci când nu am nimic altceva de făcut. Nu e ca și cum plănuiesc ca a doua zi să scriu de la ora zece până la ora două, de exemplu, dar probabil asta voi face pentru că mâine nu am nimic planificat până la ora două. Așa că mă voi trezi, voi merge la o cafenea să îmi beau cafeaua și să citesc ziarele și îmi voi lua laptopul cu mine așa că probabil voi scrie ceva.

AC: Ai spus că asculți muzică în timp ce scrii, ce fel de muzică?

JN: Playlistul meu conține tipuri foarte diferite de muzică, de la modern jazz, Led Zeppelin, indie folk... La un moment dat am încercat să ascult și hip hop, am început cu West Coast Gansta Rap și am fost extrem de dezamăgit de versuri pentru că mă așteptam să fie mai bune, mai inteligente. Preferații mei rămân The Rolling Stones și The Beatles. În ultima vreme ascult și Allman Brothers pentru că am citit de curând autobiografia lui Greg Allman ceea ce mi-a amintit că în tinerețe am auzit la un moment dat muzica lor. Am abordarea asta analitică asupra multor lucruri din viața mea și, într-o anumită măsură, se aplică și la muzică pentru că simt nevoia să cunosc contextul muzicii pe care o ascult, îmi place să citesc despre muzica pe care o ascult.

AC: Într-un alt interviu ai spus că este imposibil să creezi un personaj principal fără să pui ceva din tine în el. Îmi poți spune ce parte din personalitatea ta a ajuns în Harry Hole, în Olav Johansen, Macbeth și Doctor Proctor?

JN: În cazul lui Harry cred că este vorba despre o combinație care poate părea contradictorie între romantic, pe de-o parte, și analitic la limita cinismului, pe de alta. În Olav am pus mai ales partea mea romantică. Dar din versiunea mea de „Macbeth” simt că personajul Duff este mai aproape de mine decât Macbeth. Iar Doctor Proctor este personajul care îmi seamănă cel mai mult pentru că este un tocilar pierdut în lumea lui proprie căruia nu prea îi pasă ce se întâmplă în jurul său; și el este, de asemenea, romantic, un tocilar singuratic și romantic.

AC: Dacă ar fi să vorbim despre succes, atât succesul ca artist cât și succesul comercial, din experiența ta, când știe un scriitor la început de drum că l-a lovit succesul?

JN: Cele două nu sunt neapărat concomitente: apar mii de cărți geniale pe care nu le citește nimeni. Cred că atunci când ai sentimentul că acea carte pe care ți-ai imaginat-o în mintea ta este la fel sau chiar surclasată de cea pe care ai scris-o, cred că atunci ai atins succesul ca artist. Pentru că ai reușit să folosești unealta scrisului pentru a crea ceva chiar mai bun decât ți-ai imaginat că va fi. Iar atunci când îți citești propria carte îți dai seama că ai pus în ea ceva ce e aproape subconștient.

Din punct de vedere comercial, succesul e atunci când ești la control pașapoarte, îi dai pașaportul unui ofițer și el se uită la poza din buletin, apoi se uită la tine, se uită iar la poză, iar la tine și te întreabă „Chiar tu ești?”.

AC: Să vorbim despre succesul tău: când ai atins succesul artistic și când l-ai atins pe cel comercial?

JN: Am atins succesul artistic la 11 ani când am scris un eseu la școală numit „O frumoasă zi în pădure”, titlul fiind impus de profesoară. Iar în eseul meu nimeni nu scapă cu viață din pădure și am simțit că am nimerit-o la fix cu povestea asta. Dar profesoara mea a fost puțin îngrijorată așa că i-a chemat pe părinții mei la școală și le-a spus că fiul lor va ajunge un criminal în serie sau ceva de genul.

Cât despre succesul comercial, a fost cam cum am povestit mai devreme: eram pe aeroportul din Londra și o doamnă de la vamă s-a uitat la pașaportul meu cu o față împietrită și m-a întrebat: „Tu ești scriitorul Jo Nesbø?” și după ce i-am confirmat mi-a înapoiat pașaportul și a spus „Cred că o să roșesc acum”. Asta se întâmpla cam când am publicat „Omul de zăpadă”.

AC: Romanul „Omul de zăpadă” a fost între timp ecranizat, la fel ca o altă carte de-a ta, „Hodejegerne” care a stat la baza filmului „Vânătorii de capete”. Cum a fost să îți vezi povestea pe marele ecran?

JN: Poate părea ciudat, dar, de fapt, nu am văzut acel film. Am văzut câteva secvențe la începutul filmărilor, dar atât. Există un motiv practic pentru asta pentru că făceam alpinism în Grecia în momentul în care a avut loc premiera filmului așa că nu am putut fi acolo. Au amânat data premierei cu o săptămână și eu deja planificasem excursia în Grecia și chiar voiam să merg... Apoi, când m-am întors, am aflat din recenzii că filmul nu a fost foarte bine primit și pentru a rămâne corect față de regizorul filmului și pentru că știam că toți jurnaliștii mă vor întreba ce cred despre film m-am gândit că dacă nu îl văd deloc nu voi fi obligat să-mi spun părerea despre el.

AC: Ce ne poți spune despre următorul roman din seria Harry Hole?

JN: Că se numește „Knife”... și va da totul peste cap...

AC: Cum hotărăști că un personaj anume merită mai mult de o carte și începi să scrii o serie avându-l în centru, ca în cazul lui Harry Hole sau Olav Johansen?

JN: Abia la al treilea roman cu Harry Hole mi-am dat seama că acest personaj va fi alături de mine pentru mult timp. Primele două cărți au fost mai puțin despre Harry și mai mult despre cazurile de crimă și „exteriorul” poveștii, acum e vorba mai mult despre „interior”, despre viața lui Harry, el a devenit focusul poveștii. Mi-am dat seama că este genul de personaj pe care nu-l înțelegi pentru că are tot soiul de contradicții, se contrazice mereu emoțional și moral și mi-a fost de folos asta pentru că ajungi să îl cunoști atât de încet. Ceea ce cred că se întâmplă cu mulți dintre noi: ce credem și ce facem nu coincid neapărat; acțiunile arată, desigur, cine suntem, dar cine suntem nu este neapărat cine de dorim să fim. O persoană morală nu este doar o persoană care face fapte bune, ci o persoană care își dorește, are ca scop să facă fapte bune. Așa e și Harry, nu reușește mereu să se ridice la înălțimea standardelor sale morale, dar simplu fapt că are standarde morale îl face o persoană morală.

Foto: Thron Ullberg

AC: Ai fost muzician, fotbalist, broker și abia apoi ai început să scrii. Dar care a fost relația ta cu literatura în tot acest timp, înainte să devii scriitor?

JN: Am început să citesc de mic, mama era bibliotecară iar tatăl meu colecționa cărți, așa că avea mult cărți acasă. Întâi am citit cărțile pentru copii, cele obișnuite. Tatăl meu a crescut în Brooklyn și aveam cărțile lui Mark Twain acasă, deci printre primele experiențe legat de cărți, este amintirea tatăl meu citindu-mi din „Aventurile lui Huckleberry Finn” și „Aventurile lui Tom Sawyer”. Am citit Dostoievski la o vârstă foarte fragedă pentru că pe atunci aveam un grup de prieteni destul de snobi când venea vorba despre literatură și artă în general. Iar „Crimă și pedeapsă” m-a influențat foarte mult – la întrebarea ta dacă am studiat psihologia pot răspunde „Nu, dar am citit Dostoievski de tânăr” și cred că asta a contribuit la interesul meu de a explora motivele uneori contradictorii pe care le avem ca oameni. Apoi am fost fan Bukowski, Hemingway, citeam aproape orice, de fapt. Nu foarte multe romane polițiste. Îmi plăcea Jim Thompson care a scris în anii '50-'60 și nu a fost la fel de faimos ca Raymond Chandler de exemplu, dar era genul meu de scriitor. Romanul său „The Killer Inside Me” cred că este precursorul lui „American Psycho”. Uit adesea să menționez asta, dar am citit tot ceea ce a scris Ray Bradbury, tot SF-ul scris de el.

Iar acum citesc literatură americană inteligentă, uneori prea inteligentă, cum ar fi Don Delillo și Jonathan Franzen. E interesant pentru că de curând am recitit Hemingway și am fost șocat de faptul că mi s-a părut învechit; a fost un șoc pentru că am fost un mare fan al scriiturii lui.

AC: Ai avut șansa de a rescrie „Macbeth”. Cum a fost acestă experiență?

JN: Mi-a plăcut procesul de a rescrie „Macbeth”. Nu știam la ce mă aștept pentru că nu am mai făcut așa ceva până acum, dar din multe puncte de vedere a fost ca și cum aș fi scris unul dintre romanele mele, singura diferență a fost faptul că exista deja sinopsisul cărții scris de acest tip, William, și era unul chiar reușit. Am o relație specială cu „Macbeth” și m-am bucurat să o rescriu, dar nu știu dacă aș relua procesul și cu o altă operă.

AC: Din punctul tău de vedere care sunt punctele tale forte și punctele slabe ca scriitor?

JN: Ca scriitor trebuie să ai încredere în tine și să menții o convingere nerealist de înaltă despre faptul că ești cel mai bun scriitor din lume, cel puțin atunci când scrii, atunci când stai la laptopul tău și scrii. Cred că singurul aspect al vieții în care dau dovadă de încredere totală este abilitatea mea de povestitor, știu exact cum trebuie spusă o poveste. Realist, privind din exterior, firește că am puncte slabe.

 

Lasa un comentariu

Adresa de email nu va fi facuta publica. Campurile obligatorii sunt marcate cu *

Copyright ©2011 Bookblog.ro