bookblog.ro

---

Interviu Florin Irimia: ,,Când tinerii aceia cântă sau scandează, ”Vrem o țară ca afară”, oare se gândesc și la citit?”

Scris de • 16 December 2014 • in categoria Interviuri

FIL-am cunoscut prima dată pe Florin Irimia profesorul, în cadrul cursurilor de la masteratul de Studii Americane din Iaşi, însă auzisem încă de pe atunci de scrierile sale publicate în diverse reviste literare.

La fel ca toţi ceilalţi cititori, am început să îl cunosc pe Florin Irimia scriitorul prin primul său roman, Defekt, publicat în 2011 la editura Brumar, şi apoi prin cel de-al doilea roman al său, O fereastră întunecată (citește recenzia), apărut la Polirom în 2012, care ne oferea o imagine sumbră, o faţă întunecată a României.

Anul acesta Florin Irimia şi-a publicat cel de-al treilea roman, Câteva lucruri despre tine, şi astfel am avut ocazia să îi adresez câteva întrebări - despre roman, despre a fi scriitor (şi profesor) în România, despre a citi şi a scrie, despre filme şi planuri de viitor.

Raisa Stoleriu: Câteva lucruri despre tine este cel de-al treilea roman. Cât timp v-a luat să îl scrieţi şi ce a însemnat acesta pentru dumneavoastră?
Florin Irimia: Mi-a luat aproximativ doi ani, cam tot atât cât mi-au luat și celelalte două. A însemnat o continuare a ritmului susținut de lucru pe care încerc să-l păstrez din 2010 încoace.

RS: Cum i-aţi ales titlul? Ȋl vedeți pe narator ca pe un Everyman? Şi dacă da, din ce perspectivă?
FI: Simplu și banal, totodată. Am avut mai multe opțiuni din care să aleg, iar aceasta mi s-a părut cea mai potrivită. Și mie, și celor cu care m-am consultat. Ca informație suplimentară, romanul era aproape terminat când i-am fixat titlul. Cât despre narator, nu prea știu cum îl văd. Nu tocmai ca pe un Everyman. Nu toți oamenii sunt deprimați, sper, nu toți bărbații sunt misogini, sper, nu toți au probleme de identitate și dificultăți de interacționare cu familiile lor. Dar dacă, în pofida tuturor acestor „particularități”, am reușit să creez un Everyman, atunci cu atât mai bine.

RS: Depresia, pesimismul, cenuşiul, sunt nişte teme şi trăsături pe care le-am întâlnit şi în celelalte romane. Personajul principal este un intelectual ratat, depresiv. Care sunt lucrurile care v-au influenţat să abordaţi aceste teme? Credeţi că această depresie este specifică poporului român? Dacă v-aţi fi născut în altă ţară, sau aţi fi emigrat, în Canada, să spunem, despre care predaţi la facultate, credeţi că aţi mai fi abordat temele acestea?
FI: E foarte simplu. M-am apucat de scris în 2009-2010. Hai să spunem că nu treceam printr-o perioadă foarte veselă în existența mea, durerea este forța care mă împinge să scriu, sau cel puțin, care m-a împins. Durerea și nevoia de a acoperi cu ceva această durere. Sau alteori, nevoia de a o face și mai pronunțată: dacă tot mă doare, atunci măcar să urlu. Ce vreau să spun este că s-a produs o contaminare a scrisului cu starea mea sufletească din acel moment. Era inevitabil. Sau poate era inevitabil în cazul meu.
Dar nu-i numai asta. Am citit multă istorie. Istoria poporului român. Am văzut cam ce s-a întâmplat pe aceste meleaguri, pe când eu nu mă născusem, apoi am văzut pe viu cam tot ce s-a întâmplat după. Nu prea ai motive să fii optimist. Sincer. Nu trăim într-o țară prosperă, onestă, civilizată și nici n-o să trăim prea curând. Avem talentul de a ne da cu stângul în dreptul. De a dărâma numai de dragul de a sta printre ruine. Ne-am cam bătut joc de noi înșine. Avem vocația ratării. Ne place drama. Ne place starea de instabilitate perpetuă, de imprevizibilitate. Ne motivează. Din 1937-38, nu mai reușim (sau poate nu vrem) să ne revenim. Trăim numai traume. Dictaturi, războaie, crime, fărădelegi, comunism, teroare, corupție, haos, sărăcie. Lucrurile astea nu trec (dacă se poate spune că trec) fără să lase urme. Am încercat să surprind în cărțile mele felul în care se reflectă urmele acestea în mințile oamenilor. În gândurile lor. În faptele lor. Am încercat să arăt cât de mult ne-a schimonosit comunismul, dar și ce i-a urmat, toate deceniile astea fără de lege. Ne-am abuzat singuri. Poporul roman s-a violat. Repetat. Pe el însuși. Iar chestia asta n-are cum să nu te lase indiferent. Și nici nu-ți poate pune un zâmbet pe față, vorba englezului. Sau a canadianului.

cateva lucruri despre tine
RS: Spre deosebire de celălalt roman, O fereastră întunecată, care este scris pe mai multe planuri narative, Câteva lucruri despre tine, oferă perspectiva unui singur personaj. Şi cu toate acestea, lucrurile nu sunt chiar atât de simple; încă mai avem acele jocuri dintre real şi oniric, acele fragmente ale lui Damian care se apropie de delir, îl avem pe acel doctor, căruia i se adresează, şi care ne face să ne întrebăm dacă e real sau imaginar (şi simbolic), mai avem un capitol cu un scriitor numit Filip Damian, care ridică alte semne de întrebare. Ca cititor al propriului roman, dumneavoastră cum vedeţi aceste lucruri, care este perspectiva prin care vedeţi lucrurile?
FI: Nu cred că autorul trebuie să deconspire prea mult din lucrurile pe care a vrut să le transmită prin scrisul său. Și chiar dacă alege să deconspire, vorbim doar de o interpretare, una din multele altele. Așa că am să mă limitez la a spune că ai observat foarte bine anumite intenții, procese, consecințe. Însă nu vreau să ofer chei de interpretare, nu vreau să deschid uși. Deschiderea lor este misiunea cititorului.

RS: Ce v-a influențat trecerea de la un stil la altul?
FI: Stilul se cerne cumva de la sine la începutul fiecărui roman. E ca un fel de ADN al cărții. Habar n-am cum se formează, e ca o voce care începe să-ți vorbească și-ți vorbește într-un anume fel iar în clipa aceea știi că așa urmează să scrii.

RS: Din ceea ce am citit în romanele dumneavoastră, şi din interviurile pe care le-aţi mai acordat, cititul nu (mai) joacă un rol important în viaţa românilor. De ce credeţi asta? Ce înseamnă cititul pentru dumneavoastră, personal?
FI: Din păcate, nu cred că cititul a jucat vreodată un rol important în viața românilor. O atestă gradul de analfabetism, întotdeauna alarmant în raport cu restul Europei, chiar și în epoci mai bune. Apoi e suficient să te uiți în jur. Să te uiți în jurul tău și să vezi ce fac oamenii. Foarte puțini citesc. Și când zic „citesc” mă refer la citit de cărți, și mai ales la cititul de plăcere, ca modalitate de relaxare, de petrecere a timpului liber. Și din acești puțini, și mai puțini sunt cei care citesc ficțiune românească. Suntem cam snobi din punctul ăsta de vedere. În general, ne place cam tot ce vine din Occident și strâmbăm din nas la literatura română. De obicei, pe unde am mers eu, lucrurile stau invers. Oamenii își citesc în primul rând literatura națională, apoi pe cea internațională.
Cât despre mine, nu prea cred că are importanță cum mă raportez eu la citit… Să-ncep acum să spun ce util e cititul? Cum te salvează uneori de la mizeria asta de viață? Cum te hrănește emoțional, cum te face să înțelegi mai bine oamenii și faptele lor? Lucrurile astea le descoperi singur, deși nu strică să ai pe cineva prin preajmă care să te îndrume atunci când ești mic. Eu am luat-o de timpuriu pe partea asta, a lecturilor, dar nu știu cât aș fi citit în ziua de azi dacă nu eram ce eram. Vreau să spun că reprezint o excepție prin însăși natura profesiei. Ca scriitor citești mult, ca profesor de literatură citești mult. Nu prea ai cum altfel. Însă nu la mine mă raportez când spun că pe la noi nu prea se citește. Mi-ar plăcea ca lumea să citească măcar jumătate din cât citesc eu sau alții ca mine, dar m-aș mulțumi și cu un sfert. Când tinerii aceia cântă sau scandează, „Vrem o țară ca afară”, oare se gândesc și la citit? Prin metrourile europene, foarte multă lume citește. În cel din București, în principal se butonează smartphone-ul. Și nu pentru a da paginile unui ebook...

RS: Şi ca scriitor, cum vă vedeţi? Ce înseamnă să fii scriitor în România?
FI: Cum să mă văd? Sincer, nu prea are importanță cum mă văd eu, mai important e cum mă văd ceilalți. Mi-ar plăcea să fiu văzut ca un scriitor care are ceva de spus. Iar, ideal, care știe cum să spună acest ceva, orice ar fi el. Cât despre ce înseamnă să fii scriitor în România, pentru mine, cel puțin, înseamnă să am o responsabilitate. Responsabilitatea de a scrie ceva care să placă, sau care să displacă, să provoace, să intrige, care să arunce lumină asupra unui anumit lucru sau eveniment neștiut, dar indiferent de reacție, să nu plictisească. Dar mai înseamnă și să știi să ai răbdare, să treci peste o mie de frustrări și să te concentrezi asupra puținului pozitiv. Mai înseamnă și multă ambiție, perseverență, drivenness am spune în engleză, și o disponibilitate uriașă pentru a experimenta umilința.

Florin-Irimia
RS: Faceţi multe referiri la lumea filmului, în special la doi regizori, Woody Allen şi Roman Polanski. La un moment dat naratorul afirmă că i-ar fi plăcut să fie actor/regizor. Dumneavoastră v-aţi dorit întotdeauna să fiţi profesor? Vă identificaţi cu naratorul în această privinţă?
FI: Nu mă identific cu naratorul decât în pasiunea lui pentru filmele noir și ale celor doi regizori menționați în întrebare. Ceea ce nu înseamnă că mi-am dorit de când mă știu să devin profesor. Nu. Când, în copilărie, am răspuns și eu la clasica întrebare, „ce vrei să te faci când ai să fii mare?”, am zis că vreau să mă fac om de știință, deși nu prea știam ce știință să aleg. Poate ar fi fost mai bine, sau mai interesant, dacă mă limitam să spun că doresc să devin om. Om și atât. Nu e ușor. Ce să mai zicem de omul de știință… Și mai greu. A fost o vreme când mă vedeam traducător, jurnalist, angajat într-o editură. Am ales până la urmă să „mă fac” profesor. E OK, nu mă (mai) plâng, am putea fi plătiți mai bine, dar cum nimeni nu e, ne resemnăm și mergem mai departe, nu? Cât despre regizor, nu pot să spun că nu mi-ar plăcea, dar cred că e cam târziu pentru asta. Dar nu se știe niciodată. Adesea limitările pe care ni le auto-impunem, sunt cele care ne fac să nu izbutim.

RS: Ce urmează după acest roman? Lucraţi deja la altceva sau aveţi un proiect în minte?
FI: Întotdeauna trebuie să (mai) urmeze ceva, nu-i așa? Foarte bine, se creează o așteptare. Urmează un alt roman și o despărțire de persoana I singular folosită cu precădere în toate cele trei anterioare. De asemenea, sper să reușesc și o desprindere de sentimentul de apăsare, de „cenușiu”, cum ai spus, care se degajă din cărțile mele. Vreau să vin cu o altă abordare, nu mai optimistă, să ne-nțelegem, dar altfel. Mai detașată, să-i spunem. Vreau să scriu un roman grav, mai mult sau mai puțin de amploare, dar pe un ton detașat. Sunt curios ce va ieși. Vocea e deja în mine. O simt. Trebuie doar ca, încet-încet, să mă îndrept spre birou.





Citeste cele 2 COMENTARII si spune-ti parerea!

  1. Jianu Vladimir spune:

    Am citit cu deosebita placere acest interviu si imi revine optimismul cind vad ca mai exista si oameni de o asemenea calitate aici in jurul nostru .
    Ion Creanga facea avea o exprimare sarcastica despre apropiatii lui “Stiu ca sint prost dar cind ma uit in jur imi revine increderea in mine” . In acest caz cind citesc despre astfel de oameni incep sa ma intreb nu mi se aplica prima parte a teoremei lui Ion Creanga referitoare la prostie .
    Cita dreptate are domnul Florin Irimia referitor la cei care vor o tara ca afara si care asteapta sa le-o aduca altii semipreparata ei citind la viata lor doar instructiunile de la telefonul mobil .
    Cind ajung acasa voi relua lectura de unde am lasat-o .

    raspunde

Lasa un comentariu

Adresa de email nu va fi facuta publica. Campurile obligatorii sunt marcate cu *

Copyright ©2011 Bookblog.ro