Acest interviu este de fapt un triptic pentru că se concentrează pe trei volume semnate de Ioan T Morar: începe cu „Cartea de la capătul lumii. La un pas de Paradis: două luni în Noua Caledonie și o săptămână în Vanuatu” - un fel de jurnal de călătorie dedicat unui Paradis terestru, așa cum îl descrie autorul -, continuă cu „Negru și roșu” – roman istoric ce abordează curajos experimentul Transnistria - și se încheie cu cel mai recent roman al său, „Sărbătoarea corturilor” – o poveste fascinantă despre periplul religios al unor tineri în perioada comunistă.

Însă toată această discuție a avut loc în două etape, două întâlniri succesive, a pornit la Festivalul de Literatură de la Timișoara și a continuat după câteva luni în București la Bookfest, când romanul „Sărbătoarea corturilor” era proaspăt lansat.

Și ca să mențin șirul cifrelor vă voi spune că în dialogul acesta veți găsi un singur fir călăuzitor, o idee centrală, un soi de idealism pe care cred că autorul l-a pus în fiecare dintre lucrările sale. Vorbim despre texte pornite de la istorii reale, dar atât de unice și irepetabile încât par născute pentru fcțiune, pentru a sublinia o zicală morală și a trezi sentimente nobile în sufletul cititorilor.

Andreea Chebac: „Cartea de la capătul lumii. La un pas de Paradis: două luni în Noua Caledonie și o săptămână în Vanuatu” poate fi numit jurnal de călătorie?

Ioan T Morar: Poate fi numită și așa. A fost o experiență unică pentru că toată povestea s-a întâmplat pe Internet. Pe măsură ce am scris pentru această carte, am trimis textul la editură. Nu am mai recitit la final. E ca interviurile în direct, live: ce am spus o dată a rămas, nu puteam să revin asupra celor scrise. Iar în momentul în care, după două luni, am venit la București, am lansat cartea chiar pe aeroport. Deci a fost tipărită în timp real. Bine, am trișat un pic, pentru că am stat două luni în Noua Caledonie și ultima săptămână am fost în Vanuatu. Am ales să ies din teritoriul căruia i-am dedicat cartea ca nu cumva să se întâmple ceva și să regret că nu am scris.

AC: De ce Noua Caledonie?

ITM: Pentru că acolo este foarte departe, ar fi răspunsul. Am aflat de Noua Caledonie de la viceprimarul Toulon-ului care a fost medic acolo trei ani. Stăteam de vorbă cu el și cu soția lui și am zis că eu cred că aici e Paradisul terestru, în Provence. Și soția lui a spus, nu, Paradisul e în Noua Caledonie. Atunci mi-a venit această idee, să merg până la capătul lumii. Am căutat, am văzut că acolo încă se mai trăiește în triburi, triburi care au site-uri pe Internet, pentru turiști. Că acolo există limbi pe cale de dispariție. Limbi pe care socoteam eu că Internetul ar putea să le salveze înmagazinându-le și trezind sensibilitate opiniei publice față de ele. Acesta a fost motorul care m-a dus acolo.

Sigur că am mers cu o preconcepție, dar realitatea a fost alta. Am fost mai aproape de triburi decât îmi imaginam. Mă imaginam mergând și observându-i de la distanță, dar am avut șansa să fiu ghidat de un bun prieten chiar în tribul lui, am stat acolo câteva zile. Și așa s-a născut cartea asta. O călătorie este un fel foarte important de a cunoaște.

AC: E o întrebare vagă, dar ne puteți spune un lucru cu care ați rămas din călătoria asta, pentru că a trecut suficient timp, ați putea „pune degetul” pe ceva? O primă imagine care vă vine în minte?

ITM: Sunt lucruri pe care mi le amintesc, sunt fotografii pe care le rețin. Soția mea a făcut peste 10.000 de fotografii. Când spun Noua Caledonie mă gândesc la un loc unde timpul nu există. Și erau acolo niște plaje care bănuiesc că așa arătau și acum 2.000, 3.000 de ani, nu era nici un adaos omenesc. Imaginează-ți o plajă de 25 de km pe care eram doar eu și soția mea pentru că pentru băștinași era iarnă. Apa avea 27 de grade și îi spuneam lui Jean Paul, prietenul meu: „Întră în apă”, iar răspunsul lui era: „Dar e iarnă, nu înțelegi că aici e iarnă?”.

AC: Ce fel de călător sunteți? Genul care se trezește dimineață și umblă până seara? Sau genul care se bucură în tihnă de fiecare loc?

ITM: Sigur că acum vârsta își spune cuvântul și îmi place să călătoresc confortabil. Când am început eu călătoriile, călătoream pe munți, dormeam în șure de fân, în poduri de case, în corturi pe care le căram noi. Toate astea au avut farmecul lor, dar acum prefer un hotel bun, un restaurant bun, iar plimbările nu mai sunt din alea de extremă, mai bine stau mai puțin într-un loc, dar într-un mod confortabil.

Sunt un călător curios, încă mai am curiozitatea pe care Internetul a stins-o în noi. Lumea merge în călătorie ca să vadă dacă realitatea corespunde cu pozele de pe net. Și să pună pozele pe Facebook sau pe bloguri. Lumea merge, confirmă, și dă mai departe. Toate călătoriile sunt într-un fel călătorii colective succesive. Eu încă sunt un călător individual. Călătoresc cel mai adesea cu soția mea care e un călător mai organizat decât mine și de care am nevoie. Într-o călătorie, dacă nu ai partenerul potrivit lângă tine, călătoria e ratată. Eu cu soția mea descopăr locuri.

AC: Dacă ar fi să mai repetați experianța asta o dată ce alt loc despre care să scrieți ați alege și care să fie tot așa, o descoperire?

ITM: Aș alege tot Noua Caledonie. Deja mi-e dor de ea și visăm să mai mergem acolo. Aș vrea, așa, ca proiect personal, să fac un tur al lumii cu avionul pentru că soția mea nu suportă vaporul. Deși ideal ar fi cu vaporul. E un tur care durează 118 de zile, da nu am cum, singur nu mă duc.

AC: Acum vă invit să vorbim puțin despre romanul „Negru și roșu”. O să încep cu titlul.

ITM: Titlul a fost și o operațiune comercială. Lumea se întreabă de ce „Negru și roșu” și deja e un motiv să deschizi cartea. După aceea în carte vei vedea că așa cum la Stendhal roșu înseamnă haina de soldat și negru înseamnă haina preoțească, și personajul meu principal este soldat deci are roșul armelor, în același timp este un țigan care se ascunde deci poți să spui negru.

AC: Cum a apărut titlul: înainte să scrieți romanul sau după?

ITM: Când am început să scriu romanul nu aveam titlu, dar în momentul în care, undeva pe la mijlocul lui, mi-a venit această idee, totul s-a conturat mult mai bine, s-a cristalizat. Am citit foarte mult pentru roman, toate documentele arhivei Antonescu despre Transnistria. La un moment dat am fost și foarte decumpănit și am zis că n-o să pot să scriu o carte care să redea atâta durere, durerea oamenilor ăia care au fost trimiși la moarte, a țiganilor. Sunt lucruri pe care orice popor le-ar ascunde, dar n-o să putem fi liberi cu adevărat dacă nu știm istoria adevărată.

AC: De ce ați ales această perioadă? Cum ați ajuns la ea?

ITM: Autorul acestor două volume de documente din perioada Antonescu este rudă cu mine, suntem veri. Și când mi-a oferit cărțile le-am deschis l-a întâmplare și am dat peste o scrisoare a unui soldat, cred că era chiar gradat, țigan, care îi scria lui Antonescu. Scrisoare era reprodusă acolo, zicea: Eu vin și îmi vărs sângele pentru țara asta și voi mi-ați arestat familia. Și atunci am fost sigur că este clasica dilemă: inima sau mintea. Unde merge loialitatea? Mai ales că personajul meu, așa l-am construit, își ascunde originea, vrea să fie român, îl are pe mareșalul Atonescu ca idol. Și idolii se prăbușesc întotdeauna.

Am pornit de la acea scrisoare, dar apoi am mai găsit astfel de cazuri. Era cazul unui turc care doar pentru că era tuciuriu a fost arestat în Gara de Nord și dus în Transnistria. Este absurd! Înfiorător! Să arestezi oameni numai pe baza culorii pielii și să-i ucizi pentru că aparțin unei minorități. Au fost mii de oameni care au murit acolo. Și am zis că trebuie să discutăm istoria, mai ales că Antonescu încă mai are fani. Eu am primit niște înjurături pe Internet după ce am publicat cartea care într-un fel mi-au confirmat faptul că nimerisem subiectul.

AC: Dacă ar fi să vorbim despre rolul cărții, dincolo de faptul că este ficțiune.

ITM: Este ficțiune, însă am reprodus în carte din documentele lui Antonescu și am încheiat-o cu o adendă în care fostul guvernator al Transnistriei face o sinteză despre tot ce s-a întâmplat. O sinteză care a fost înaintată autorităților române de atunci, nu comuniștilor, și în care scrie negru pe alb: Experimentul Transnistria a fost un eșec moral, uman și economic.

AC: Și atunci ce reprezintă cartea? Un semnal de alarmă, un mod de a înțelege, de a afla trecutul?

ITM:  E un mod de a recupera trecutul, o invitație de a vorbi despre adevăr așa cum e el, să nu ne credem mai frumoși, mai morali decât suntem. Și apoi e o ficțiune care a avut ecouri, și de critică, dar am primit și multe rânduri pe mail de la cei care au citit cartea. Și asta este satisfacția cea mai mare a unui autor indiferent cât ar zice el că scrie pentru nemurire, nu, scrii pentru oamenii care trăiesc în același timp cu tine și care te citesc. Dacă reușești și să treci peste această generație, ești mare.

AC: Dacă am plasa personajul central din „Negru și roșu” în zilele noastre cum s-ar comporta el acum?

ITM: Să știți că m-am gândit și eu adesea. Personajul meu cred că ar fi la guvernare și cred că și-ar da un doctorat cu domnul Oprea. Deși, poate că, în mândria lui, și-ar da un doctorat bun cu domnul Oprea.

AC: Romanul vorbește despre un moment dureros și rușinos din istoria noastră. Dar dacă ar fi să ne gândim la unul glorios, care ar fi?

ITM: Nu cred că există. Dacă te gândești la cele două Războaie Mondiale și la faptul că România a schimbat taberele, e greu să găsești un moment glorios. Când am fost noi sinceri? Dar există  personalități pe care eu le admir:  Titu Maiorescu sau Cuza. Cuza, un tip care era ușuratic, afemeiat, în momentul în care își dă seama că el poate crea o Românie modernă, se schimbă. Toate reformele lui Cuza au fost continuate de Carol. Îi datorăm lui Carol România modernă, dar e pe baza schițelor lui Cuza.

AC: Dar în ceea ce privește istoria dumneavoastră personală, ce v-ați dori să rămână generațiilor următoare?

ITM: Marea mea realizare este că nu am fost informator al Securității. Dacă ați fi trăit în vremurile alea și dacă ați fi avut presiunile alea, v-ați dat seama. Am încercat să nu mint și dacă ar fi să se rețină ceva despre mine într-o frază: a fost un om bun care a iubita devărul și a încercat să-i ajute pe ceilalți. Atât, nu mare lucru. Dacă și cărțile mele îi ajută pe ceilalți, atunci într-adevăr sunt un om fericit și împlinit.

AC: De unde subiectul din romanul „Sărbătoarea corturilor”? Pentru că este un subiect inedit, ceea ce se întâmplă cu un grup de tineri care trece prin diverse confesiuni și convertiri succesive până ajunge în Israel nu este ceva ce auzi tot timpul.

ITM: Este un roman despre minoritățile religioase și despre activitatea Securității în cadrul minorităților religioase din România de până în '89. De fapt, subiectul a ajuns la mine, nu eu am ajuns la subiect. Povestea asta a marcat într-o vreme lumea din Arad, lumea „underground”. Și după aceea, peste ani, în diverse forme, m-am întâlnit cu mici semnale din partea subiectului și pot să vă spun că, de exemplu, la lansarea de la Timișoara a romanului, a fost cineva care a făcut parte din acel grup. La lansarea de la Arad, iarăși a fost fiul unui membru al grupului respectiv.

AC: Dar cât e veridic și cât e fantezie?

ITM: Subiectul în sine, cu cei care trec de la o confesiune la alta, de la o religie la alta, este 100% exact doar că eu am făcut ficțiune din rațiuni care țin de protejarea identității personajelor. Oricine a fost în preajma acelei întâmplări poate să citească printre rânduri.

AC: În grup sunt 12 tineri precum cei 12 apostoli, bănuiesc că toată lumea se gândește la asta.

ITM: Am fost atât de transparent. Ce era să scriu că sunt 14 tineri? Au fost mai mulți, dar pentru o anumită simbolistică și pentru a face cu ochiul cititorului, am pus acest număr care să evoce ceva.

AC: Dar povestitorul, Corneliu, care dintre apostoli ar fi? E Iuda oare?

ITM: Este un Iuda, sigur că da. Și aici cei care cunosc povestea pot să-l detecteze, chiar a fost un Iuda, dar nu vă spun mai mult.

AC: Este un turnător, dar un turnător destul de senin, aș spune eu.

ITM: Da, și pe care l-am cunoscut. Și era senin.

AC: Nu știu ce s-a întâmplat în viața reală, dar senzația mea este că el își primește pedeapsa după căderea comunismului.

ITM: Răspunsul cel mai simplu este da.

AC: Nu v-a fost teamă să abordați subiectul religiei într-o cultură precum cea românească, care este profund religioasă?

ITM: Ba da, mi-a fost teamă, dar mi-am asumat niște riscuri. Este riscant ca într-o lume care face un anumit tip de literatură tu să vii cu o chestie care poate suna învechit. Trăim într-o lume modernă, ce mai înseamnă credința? Totuși, mă încăpățânez să cred că și în lumea asta modernă credința are un loc al ei, că este una dintre valorile pe care nu trebuie să le îngropăm. Sigur, stindardele părinților noștri sunt de mult în pivnița prejudecăților, dar și faptul că această carte a stârnit un anumit interes îmi demonstrează că n-am greșit.

AC: Dar cum vă situați dumneavostră față de credință?

ITM: Eu sunt un om credincios, am spus-o întotdeauna. Am o credință personală, specială, despre care nu vreau în general să vorbesc pentru că ține de intimitatea mea, de modul în care văd eu lumea.

AC: Fiecare personaj din carte are un mod de a se raporta la credință: Beni este cel care caută și pentru el tot timpul trebuie să existe un război, Iuda al nostru mi se pare că e destul de lumesc, Învățătorul vrea mai degrebă să se ridice el, personal, prin credință; există un personaj în care ați pus mai mult din dumneavostră în privina raportului cu credința?

ITM:  Da, culmea, nu în personajul principal pentru că n-am cum să mă identific cu un turnător. În Beni am pus, într-un fel. Am fost mereu în căutări și nu există credință adevărată fără puțină necredință din când în când, fără ispită, așa o văd eu. Am momente în care cad, momente în care sunt fericit, asta e...

AC: Ați spus la un moment dat și cred că s-a simțit și în carte că sunteți un fan al Israelului și al întregii culturi iudaice.

ITM: Și mai ales după ce am început să aprofundez. Cunoșteam Israelul din câteva vizite. Aveam o simpatie extraordinară pentru Israel, acest leagăn absolut al civilizaței, și după ce am început să citesc despre niște rabini extraordinari, despre evoluția credinței care este mai vizibilă la evrei, totul e o interpretare, m-am atașat și mai tare de această lume și simt că rădăcinile credinței noastre vin de acolo.

AC: Ce aveți acum în pregătire?

ITM: Până acuma tot ce-am scris eu s-a inspirat din realitate, n-a fost ficțiune 100%. Următorul roman la care mă gândesc este tot așa și vine cu un subiect din Noua Caledonie. Acolo, în vremea santalierilor, a misionarilor, care veneau să civilizeze o populație sălbatică încă, practicantă a poligamiei, a canibalismului, acolo, în tribul din Insula Pinior, șeful tribului avea doar fete, iar șeful de trib trebuia să fie un bărbat. Așa că își mărită fica cu cel care trebuia să fie noul conducător, dar ea este ce care civilizează tribul, în creștinează, luptă, ține piept santalierilor care veneau să prade insula. Și până la urmă moare călugăriță. S-a născut sălbatică, dar moare călugăriță.