bookblog.ro

---

Interviu Octavian Soviany: Citim atât de multe lucruri care nu ne plac încât e bine să mai citim din când în când și ceva care ne place.

Scris de • 2 October 2017 • in categoria Interviuri

Într-o zi de joi, cu puțin timp înainte de lansarea romanului Casa din Strada Sirenelor (RECENZIE) în cadrul Librăriei Cărturești, am avut plăcerea de a-l intervieva pe autorul Octavian Soviany în legătură cu geneza acestei cărți, printre altele. Departe de a fi impunător prin statură sau prin felul de a fi, acesta impune respect și te face să deschizi larg urechile la tot ceea ce are de povestit. Mi-l pot imagina în spatele unei catedre vrăjind generații întregi de elevi cu viziunile și recomandările sale literare așa cum acum reușește să facă și cu cititorii săi.

Sursa foto: filme-carti.roCălina Matei: Ați debutat cu poezie, ați trecut prin dramaturgie, critica literară, ați fost profesor de literatură. Citeam într-un interviu de-al dumneavoastră că v-ați gândit multă vreme că nu puteți să scrieți proză și totuși ați găsit resursele necesare în imaginație pentru a vă reinventa de la un roman la altul.

Octavian Soviany: Imaginație am avut întotdeauna, însă problema era că nu știam sau aveam impresia ca nu știu să scriu proză. Țin minte că la un moment dat, în tinerețea mea, avusesem un vis, care mi s-a părut interesant și am zis că s-ar putea face, plecând de aici, o povestire. Am scris o povestire, să tot fi avut ea vreo cinci-șase pagini, pe care i-am citit-o cuiva care mi-a răspuns cu onestitate că este cea mai proastă povestire pe care a auzit-o în viața ei. Cu asemenea sentință ajunsesem la concluzia că nu sunt eu făcut pentru proză, trebuie să fac în continuare ceea ce făcusem până atunci. Numai că într-o dimineață s-a întâmplat ceva, pur și simplu m-am apucat să scriu. Eu credeam că scriu acolo un poem în proză, după două-trei pagini, pentru că îmi plăcea cum suna i-am dat telefon Norei Iuga – „Uite Nora ce am scris!” – să mă umflu în pene. Și zice Nora: „Mă băiatule, ție din chestia asta o să-ți iasă un roman”. „Aiurea! Mie roman? O să mai meargă aici o pagină-două și apoi gata poemul.” Însă Nora a avut dreptate pentru că, încet-încet, a ieșit un roman. Dar eu am tremurat, mă rog, mi-a fost teama că nu o să reușesc să-l duc până la capăt, și până n-a fost gata ultima pagină n-am fost convins că va ieși. Însă i-am prins gustul și cu celelalte a fost mult mai ușor, și celelalte chiar sunt romane-romane. Ăsta de început, care se numește Arhivele de la Monte Negro, e așa, puțin mai liricoid, începe chiar foarte liricoid iar după aceea se mai epicizează puțin, e ceva între poem în proză și roman. Oricum de la Kostas Venetis încoace sunt romane, bune, proaste, sunt romane.

CM: Și pentru Casa din Strada Sirenelor ce anume v-a inspirat?

OS: Sunt mai multe momente despre care trebuie să vorbesc. În primul rând Strada Sirenelor. Întâmplător am cunoscut pe cineva care stătea pe strada Sirenelor, strada fusese pe trei sferturi demolată și el a avut șansa să prindă căderea lui Ceaușescu în casa lui. Și casa a rămas în picioare. Nu e o casă ca cea a profesorului Faustin din carte, e o casă obișnuită, însă am reținut ideea cu casa de pe Strada Sirenelor. Apoi să vă mai spun un secret, cartea aceasta a fost gândita ca un volum de povestiri. Un singur lucru nu scrisesem în viața mea până atunci, povestiri, și am zis hai să încercam. Dar după aceea m-am gândit că ar fi bine să leg povestirile acestea una de alta și să creez cât de cât o atmosferă de suspans care să îl determine pe cititor să nu arunce cartea după douăzeci de pagini. Mă rog, am scris-o din plăcerea de a povesti. Nu e o carte cu o miză foarte mare, m-am și jucat puțin, însă una peste alta de ce sa fiu ipocrit, îmi place. Nu și-a propus să fie mai mult decât este și dacă oferă cititorilor o lectură plăcută este foarte bine. Citim atât de multe lucruri care nu ne plac încât e bine să mai citim din când în când și ceva care ne place.

CM: Ați avut în plan de la început această orientare spre zona ocultului și a macabrului sau pur și simplu s-a întâmplat?

OS: Cartea m-a dus către macabru pentru că poveștile din carte sunt aproape toate povești pe care le-am auzit când eram copil. Bineînțeles, toți cei care mi le-au spus puneau mâna în foc că sunt adevărate. Eu le-am mai cosmetizat, le-am făcut puțin mai pline de neprevăzut și abia după ce m-am gândit la câteva dintre aceste povești mi-am dat seama că asta ar putea fi legătura dintre ele: atmosfera de macabru, atmosfera de fantastic negru. Atunci am inventat cerberul cu trei capete, pe părintele Andreicuț etc.

CM: Deci a fost mai mult ca un exercițiu de memorie și nu s-a născut pentru că ați avea vreo pasiune pentru ezoterism, astrologie sau alte simboluri mistice?

OS: Am avut așa ceva, dar mi-a trecut. Am avut o perioadă în care am citit multe cărți de ezoterism, aveam și anumite cunoștințe de astrologie, știam să fac și un horoscop la o adică. Însă problema nu e să faci un horoscop. Oricine poate învăța să facă un horoscop, problema e să-l citești. Eu întâmplător am văzut horoscopul lui Ludovic al XVI-lea, regele Franței care a fost ghilotinat, care în aparență este un horoscop foarte bun, însă are pe ici pe colo câteva mici chestii pe care le vede numai cineva care știe să interpreteze foarte bine. Deci a existat această pasiune pentru ezoterism, mi-a cam trecut. Îmi place literatura fantastică. Tocmai sunt pe punctul de a termina de tradus o carte a lui Dumas, puțin cunoscută la noi care se cheamă Cele o mie una fantome și care cuprinde proza fantastică a lui Dumas. La noi și chiar prin alte părți Dumas este cunoscut ca un autor de romane de aventură, mai ales de romane de capă și spadă. Ei bine, există și un alt Dumas, un Dumas care a scris literatură fantastică. Iar o parte dintre poveștile astea sunt întâmplător și foarte frumoase.

CM: Mi-a plăcut foarte mult faptul că romanul a fost unul echilibrat deși conține foarte multe elemente care pot intra în zona senzaționalului. Există o măsură foarte precisă și foarte bună pentru tot ce se întâmpla, nu devine excesiv.

OS: Când scrii așa ceva, ca și atunci când scrii de exemplu proză erotica, pericolul este acest prea mult și trebuie să știi cum să le dozezi.

CM: Cum ați găsit echilibrul în acest caz?

OS: Cred că el m-a găsit pe mine (n.r. râde) Am tăiat foarte puțin, cartea a curs și am scris-o foarte repede. Este cartea pe care am scris-o cel mai repede, pe care am scris-o într-o lună în timp ce la Viața lui Kostas Venetis am scris 7 ani.

 

CM: Puteți spune cumva că v-au ajutat toate celelalte meserii pe care le-ați avut până la momentul respectiv?

OS: Unele meserii poate că m-au ajutat. De exemplu meseria de profesor. Acum scriu un alt roman în care în primele 150 de pagini este vorba despre copilărie și cred că experiența asta de profesor și experiența de părinte m-au ajutat să îmi fac cât de cât o idee despre psihologia copilului. Iar faptul că am scris și critică poate că m-a ajutat în măsura în care m-a obligat să citesc tot timpul, dar și fără să fi scris critică probabil aș fi citit la fel de mult pentru că ăsta este un viciu pe care l-am deprins din prima copilărie. Însă citind foarte mult, citind și multă literatură fantastică, probabil că am primit și foarte multe influențe. Dacă citești foarte mult este normal să primești și influențe. Și nu văd de ce le-ai refuza pentru că nimic nu este sută la sută original, cred că și roata a fost reinventată de multe ori până la urmă.

CM: Puteți să identificați anumite influențe foarte clare care v-au ghidat atunci când ați scris romanul de față?

OS: Există o influență foarte clară – Mateiu Caragiale, care nu e numai aici, e și în Viața lui Kostas Venetis. Apoi este o influență a prozei fantastice a lui Dumas și apoi există o influență a prozei franceze fantastice din secolul XIX per ansamblu. Poate puțin Poe și cam atât.

CM: Aveți un anumit ritual atunci când vă apucați să scrieți cărți sau pur și simplu unele curg din dumneavoastră?

OS: Unele ies așa și se scriu foarte ușor, la altele trebuie să mă mai opresc, să mă mai gândesc o zi, două. Ritual, da, în timp ce scriu fumez țigara de la țigara, ceea ce nu e deloc bine. Dar eu zic că mă ajută să mă concentrez.

CM: Dacă ar fi să fiți un personaj într-o carte, alta decât a dumneavoastră, în care v-ar plăcea să vă regăsiți?

OS: Oh, grea întrebare... în Alice în Țara Minunilor. Fiindcă e frumoasa Țara Minunilor.

CM: Chiar dacă este vorba despre o lume întoarsă pe dos?

OS: Da, da, este amuzantă. Nu știu, trăia într-o lume mult mai frumoasă decât lumea asta a noastră. Că lumea asta în care trăim nu este deloc frumoasă.

Sursa foto: Hyperliteratura

CM: Spuneați mai devreme că lucrați la un nou roman. Puteți să ne dați mai multe detalii despre el? Ce temă abordează? Când o să apară?

OS: Nu am nici cea mai mica idee când o să fie gata pentru că probabil va fi un roman foarte lung în care va fi vorba despre viața lui Paul Verlaine care începe de la copilărie. La pagina 150, unde am ajuns eu, Verlaine este tocmai copil și ce va fi mai departe vom mai vedea. Poate n-o sa mai fie nimic.

CM: O să publicați acest roman prin aceeași metoda prin care ați publicat Casa din Strada Sirenelor, prin crowdfunding?

OS: Nu știu, să vedem ce se întâmplă cu Strada Sirenelor.

CM: Și totuși cum ați ajuns la această decizie? Ați venit dumneavoastră spre Hyperliteratura sau a fost invers?

OS: Eu n-am făcut niciun efort în sensul acesta fiind că era cartea scrisă deja. Inițial voiam să o dau la o altă editură, probabil la Polirom, nu știam încă de inițiativa lui Andrei Ruse, care știa despre acest roman și care într-o zi mi-a făcut oferta. Mi s-a părut ok, am acceptat-o și acum să vedem ce va ieși mai departe.

Citeste cele 2 COMENTARII si spune-ti parerea!

  1. alina spune:

    Sînt sigură că e o scăpare, dar este deconcertant să găsești o greșeală gramaticală pe un astfel de site, mai ales pe ultimul rînd al textului, acolo unde sare în ochi aproape la fel de tare ca de pe primul rînd :)
    Altfel, bookblog rulz!!

    raspunde

Lasa un comentariu

Adresa de email nu va fi facuta publica. Campurile obligatorii sunt marcate cu *

Copyright ©2011 Bookblog.ro