bookblog.ro

---

Interviu Paul Brinkley-Rogers: „Nu am știut până în momentul în care m-am documentat pentru carte că obiceiul de a uni degetele cu un fir reprezenta de fapt în tradiția ei faptul că vom fi legați pentru eternitate…”

Scris de • 23 October 2017 • in categoria Interviuri

Citisem de curând romanul „Bucuraţi-vă de fericirea voastră” (Publica, 2017) şi rămăsesem impresionată de francheţea şi încântarea cu care scriitorul a relatat o poveste de dragoste din tinereţe, când s-a ivit ocazia de a-l întâlni chiar pe autor, Paul Brinkley-Rogers. Înainte de lansarea de carte programată în București am prins momentul unei scurte discuții.

Ce vis e mai frumos pentru un cititor?  Astfel am văzut cu ochii mei cât de captivat este chiar şi acum de imaginea femeii japoneze pe care a iubit-o, pe nume Yukiko, chiar dacă au trecut în jur de 30 de ani de atunci. Deoarece pentru el, fericirea reprezintă simplul fapt că a cunoscut-o...

Marinela Gheorghe: De ce ați scris cartea la atâția ani distanță după ce ați cunoscut-o pe Yukiko?

Paul Brinkley-Rogers: Cred că a fost vorba de înaintarea în vârstă: am atins pragul de 70 de ani; atunci când femeile și bărbații ajung în jurul unei astfel de vârste, poate pentru că nu știu ce să facă, pot deveni mai înverșunați, sau pot deveni stupizi... sau pot deveni foarte implicați în creșterea nepoților... diverse lucruri.

În cazul meu, fiindcă am scris mult pentru ziare și reviste, am continuat să scriu chiar și după vârsta de 60 de ani. Și îmi place aventura, încă mai călătoresc mult, și decât să stau în hoteluri de lux, prefer locurile mai ieftine, fiindcă acolo se petrec lucruri mult mai interesante, lucruri care înseamnă ceva.

Am început să călătoresc în Costa Rica, în America Centrală, unde am întâlnit un grup de bărbați în vârstă, ca și mine, care au avut vieți aventuroase. Și stând noi la o bere și povestind despre una și despre alta, ajungeam să vorbim despre femeile pe care le-am întâlnit atunci când eram tineri. Nu neapărat despre soții, ci despre femeile întâlnite de-a lungul vieții.

Am realizat, în urma acestor discuții, că bărbații sunt cumva mai sentimentali când vine vorba de astfel de subiecte. Poate și din cauza vârstei. Deși atunci când scriam cartea, o femeie mi-a spus: „Știi, Paul, orice femeie se întreabă: Oare își mai amintește de mine?”

Iar în cazul bărbaților, nu e neapărat întrebarea dacă o femeie își mai amintește de ei, ci e mai degrabă despre ce s-a întâmplat între timp, de când ei n-au mai ținut legătura. Cândva a fost o realitate, dar acum nu pot decât să își imagineze ce s-a întâmplat. Iar atunci când își imaginează, tind cumva să idealizeze relația și femeia respectivă. Uită momentele dificile și își aduc aminte de frumusețea ei, de sunetul vocii ei, poate de lucruri deosebite pe care le-au făcut împreună. În unele cazuri au rămas scrisori.

În cazul meu, după ce m-am întors din Costa Rica, mi-am amintit lucruri din trecut. Și mie mi-au rămas scrisori de la Yukiko, însă nu prea vorbeam despre ea. Atunci când le-am regăsit și le-am recitit, efectiv am început să plâng în hohote.

Am vorbit la un moment dat cu un tâmplar care lucra la construcția casei mele, care mi-a arătat un pachet de scrisori, scrise către el atunci când avea în jur de 20 de ani de către o franțuzoaică, în perioada în care el a stat în Franța. L-am întrebat: „Ce ai de gând să faci? Ai încercat să o găsești, să o contactezi?” Mi-a spus: „Am aflat că e încă în viață și că are o școală de dans”. Însă el era însurat și nu știa ce părere ar avea soția dacă ar relua legătura cu acea femeie. Dar totodată nu și-o putea scoate din minte. Nu e nimic în neregulă cu astfel de scrisori, sunt doar lucruri pe care tinerii și le spun unii altora. Ei doi erau de aceeași vârstă, spre deosebire de cazul meu, care am întâlnit o femeie mult mai în vârstă decât mine și mult mai sofisticată...

 MG: Spuneați mai devreme că un bărbat începe să idealizeze o femeie atunci când ea nu este acolo. Asta îmi amintește de o frază a unui scriitor român, George Călinescu, care a spus că „Orice femeie care iubește un bărbat fuge de el, ca să rămână în amintirea lui ca o apariție luminoasă.”

PB-R: Da, îmi este cunoscut numele. Aici sună mai mult ca o despărțire dureroasă. Însă în cazul meu, nu a fost dureros. Această femeie și-a ales propriul ei mod de a înceta totul. Dar nu s-a terminat din cauza unor sentimente negative, doar a făcut-o în propriul ei stil. A fost puțin șireată, nu am știut până în momentul în care m-am documentat pentru carte, că obiceiul de a uni degetele cu un fir reprezenta de fapt în tradiția ei faptul că vom fi legați pentru eternitate, atât în această viață, cât și în viața de după. Acesta a fost modul ei de a încheia totul, și a fost un mod deosebit. Nu m-am simțit rănit...

MG: Credeți că Yukiko s-ar recunoaște în descrierile din carte?

PB-R: Cu siguranță. Cred că am fost destul de exact în descrierile pe care i le-am făcut: atitudinea ei, independența, determinarea, felul în care trăia clipa...

MG: Ce aprecieați mai mult într-o carte: o poveste de iubire inspirată din realitate sau o poveste 100% fictivă?

PB-R: Pentru mine, este mai interesant să citesc o poveste inspirată dintr-o dragoste reală. Deși sunt destul de puține povești care folosesc scrisori reale, care sunt introspective... există de exemplu biografii ale unor oameni celebri, cum ar fi Picasso sau alte personalități care au trăit mai multe povești de dragoste. Le citești, însă nu este nimic acolo în care să descoperi bărbatul sau femeia care au trăit cu adevărat. La fel și în cazul lecturilor istorice, cum ar fi viața familiilor din Țara Galilor, relațiile regilor și reginelor... Ele nu sunt scrise în termeni intimi, trebuie cumva să îți imaginezi tu mare parte.

În cartea mea am vrut să scriu ceva mult mai personal, fără să fie nevoie să îți imaginezi foarte multe. Poți să îți imaginezi poate cum anume arăta Yukiko... Dar în rest, cam totul e acolo. M-am simțit foarte bine să o aduc la viață prin relatările din carte, expresiile ei pe care mi le amintesc, fiind ajutat și de Internet. Am putut să reascult muzica pe care noi obișnuiam să o ascultăm atunci, m-am uitat la filmele la care ne-am uitat…

MG: În carte, ați spus că Yukiko a avut o mare influență asupra dumneavoastră în ceea ce privește pasiunea pentru scris. Dacă ar afla acum că ați devenit scriitor, ce credeți că ar spune?

PB-R: Ar fi foarte fericită! (râde) Și ar arăta spre mine: „Ți-am spus eu!” Sau va veni spre mine și va spune: „Deci ai scris o carte!”. Lucruri de genul ăsta.

MG: De ce iubești Japonia și limba japoneză? În ce constă farmecul acestei lumi?

PB-R: Am început să studiez japoneza la Universitatea din Illinois, apoi am învățat japoneză când am locuit în Japonia pentru 3-4 ani, lucram pentru NewsWeek și vorbeam limba în viața de zi cu zi. Am ajuns să cunosc oameni, mi-am făcut prieteni destul de ușor, așa că și asta a ajutat. Partea amuzantă a fost că atunci când am început să scriu cartea, visam în japoneză. Practic, o persoană asiatică îmi vorbea într-o japoneză fluentă, iar eu stăteam acolo, chinuindu-mă să înțeleg ce anume spune.

MG: Că tot veni vorba despre lingvistică... în recenzia pe care am făcut-o cărții am spus că diferența lingvistică poate reprezenta o adevărată barieră între doi oameni. Însă între tine și Yukiko acesta a fost un element de legătură... cum a fost posibil?

PB-R: În primul rând, datorită background-ului ei neobișnuit. A fost născută și crescută în China și a întâlnit tineri străini de diferite naționalități. Așa că, spre deosebire de japonezi în general, care au o problemă vizavi de limbile străine, ea nu a avut deloc această problemă. Se putea exprima destul de ușor în engleză, scria scrisorile cu ajutorul unui dicționar, dar se descurca. Între noi a fost pur și simplu o conexiune, am văzut unul în celălalt un fel de intimitate care ne-a legat și care pentru mine a fost tot timpul bazată pe respect și adorație. Eram un tânăr neexperimentat care stătea la o masă față în față cu o femeie mai în vârstă, foarte frumoasă, care a avut un trecut periculos și care mă învăța să fac lucruri bune. Chiar dacă situația ei era una dificilă, reușea mereu să se poziționeze la un nivel superior.

MG: Care sunt cele mai mari diferențe între lumea occidentală și cea asiatică / japoneză, din experiența proprie?

PB-R: Percepția japoneză asupra artei și culturii este unică și, pentru mine, foarte atrăgătoare. De fiecare dată când privesc o fotografie sau un tablou cu o încăpere japoneză, admir stilul minimalist care există de secole. Vezi mult mai multe în Japonia ca străin decât o face o persoană născută acolo. De asemenea, au și un stil de a trăi minimalist. Și cred că Japonia are mai mult gust când vine vorba de design decât China. Sunt diferențe mari între China și Japonia. Japonia e unică în multe sensuri. Iar femeile japoneze aveau un mod elegant de a aborda problemele sau pericolul, lucruri pe care nu le vezi la alte naționalități.

MG: Dacă ați întâlni-o acum pe Yukiko, ce i-ați spune?

PB-R: Având în vedere faptul că ar fi o reîntâlnire după 30 de ani, cred că n-aș vorbi prea mult despre mine... Cred că doar aș ține-o de mână și aș privi-o în ochi, și sunt sigur că și ea ar face la fel... ne-am privi unul pe celălalt pentru 10-15 minute fără să spunem absolut nimic.

MG: Aveți în plan să scrii alte cărți?

PB-R: Da, am început să scriu o carte, bazată pe o întâmplare reală, despre o recentă descoperire a unei picturi furate, într-o casă micuță din New Mexico. După ce locatarii au murit, nişte oameni au descoperit o pictură pe perete, fără să știe ce reprezintă. Câteva zile mai târziu, când au dus tabloul în magazinul lor, un artist local s-a uitat la semnătură și a văzut că este un tablou original al lui de Kooning. Proprietarii magazinului nu aveau nici o idee cine este de Kooning sau că acel tablou valorează 100 de milioane de dolari.

Povestea va fi construită în jurul acelui cuplu, soț și soție, care a scăpat de pedeapsă. Dar partea interesantă este că ei nu au furat pictura ca să o vândă. Au furat-o doar să se bucure de ea. Era atârnată în dormitorul lor, iar ultimul lucru pe care îl vedeau înainte să stingă lumina era această pictură. Despre psihologia din spatele gestului... De ce au furat tabloul la vârsta de 50 de ani, nu la 30 sau la 20? Ce simțeau în fiecare seară când se pregăteau de culcare și priveau tabloul? E ceva deosebit!

 

 

 

Lasa un comentariu

Adresa de email nu va fi facuta publica. Campurile obligatorii sunt marcate cu *

Copyright ©2011 Bookblog.ro