bookblog.ro

---

„La școală, nu învățăm să ne cunoaștem, să îi înțelegem pe ceilalți, sau să ne trăim viața” – scriitorul Laurent Gounelle vorbește despre temeri și despre curajul de a te reinventa

Scris de • 16 October 2019 • in categoria Interviuri

Laurent Gounelle a făcut recent o vizită în România. Pe 10 octombrie, autorul francez a lansat, în Librăria Cărturești Verona, traducerea celui de-al patrulea roman al său: Îți promit libertatea – o călătorie inițiatică din care putem învăța cum să trăim mai bine. Editura TREI a mai publicat traducerile a trei dintre romanele sale: Omul care voia să fie fericit, Ziua în care am învățat să trăiesc și Și vei găsi comoara din adâncul tău.

Citisem despre omul Gounelle și îl citisem pe scriitorul Gounelle; curiozitatea în privința vorbitorului Gounelle era întemeiată. Am petrecut o jumătate de oră foarte plăcută în compania dumnealui. S-a dovedit un interlocutor fără sincope, fără ezitări, care a vorbit deschis despre propria umanitate, despre temerile sale și despre cât de important este să investești în tine.

Iulia Dromereschi: Cunosc deja o parte a poveștii: cum ați devenit scriitor după ce ați făcut studii economice. Dar ce ne puteți spune chiar dumneavoastră despre această „reconversie profesională”?
Laurent Gounelle: Au existat câteva momente distincte. Mai întâi, am trecut prin lumea economiei și finanțelor, despre care am înțeles, după vreo doi ani, că nu mi se potrivește. Atunci, în loc să îmi ascult inima, mi-am ascultat temerile; și erau suficiente! Cea mai mare teamă a mea era de ceilalți, de oameni, așa că am ales o direcție profesională care mi-ar fi permis să stau toată ziua la birou și să analizez cifre, fără să am prea mult contact cu lumea.

Iulia Dromereschi: Așadar, ați decis să vă ascundeți.
Laurent Gounelle: Întocmai! Doar că, odată așezat în fața mormanelor de dosare, mi-am dat seama că nu mă reprezintă și că nu îmi stă în fire. Paradoxal, mă simțeam atras de oameni, chiar dacă mă înspăimântau. Cum nu mă descurcam deloc bine, am fost concediat și m-am trezit șomer la 28 de ani. A fost o lovitură zdravănă. Am petrecut doi ani în șomaj și m-am întrebat ce să fac cu viața mea. Studiasem până atunci doar în domeniul economiei și dădusem de fundul sacului cu inspirație. Totuși, mi-am dat seama că prietenii și familia mă iubeau încă, iar asta m-a încurajat. Atras de psihologie, am început să îmi explorez temerile. Încercam să descopăr ce mi-ar plăcea; așa cum afirma Balzac, „Fericirea înseamnă să transformi într-o meserie lucrurile care-ți fac plăcere”.

Iulia Dromereschi: Care a fost concluzia?
Laurent Gounelle: M-am întors la școală. Am ales o universitate din Statele Unite, pentru că, în materie de psihologie, consideram că sunt mai avansați decât Franța. Mi-am ales o nouă profesie, cea de formator, și am lucrat timp de 15 ani în companii, adorând fiecare moment! Atunci s-a conturat pentru prima dată ideea de a scrie o carte despre experiențele mele și despre ce mi-a fost de folos în viață, fiindcă sunt lucruri pe care nu le învățăm la școală. Nu învățăm să ne cunoaștem, să îi înțelegem pe ceilalți, sau să ne trăim viața. Pentru mine, sunt toate aspecte esențiale, și consider că am fost norocos să le pot descoperi. Următorul pas era să le împărtășesc, dar îmi era teamă.

Iulia Dromereschi: Din nou a fost vorba despre temeri?
Laurent Gounelle: Din nou! Fac parte din personalitatea mea. Apoi, însă, a murit tatăl meu, și la distanță de doar câteva luni, cel mai bun prieten al meu. Mi-am dat seama subit că nu sunt nemuritor, că trebuie să fac lucrurile pe care mi le doresc. M-am apucat deci de scris și mi-am dat seama că îmi place la nebunie. După apariția celui de-al doilea roman, am renunțat la profesia de formator și m-am dedicat exclusiv scrisului.

Laurent Gounelle este scriitor full-time de mai bine de zece ani. Motivația sa principală a fost ca mesajele transmise prin intermediul cărților să ajungă la cât mai multă lume. Format într-un mediu pe care îl descrie drept „elitist”, a dorit să evite o adresare către o categorie restrânsă de cititori. Se descrie drept un scriitor de „știință popularizată” și se amuză pe seama termenului, dar își asumă cu mândrie realitatea: ce face el este să preia concepte complicate și să le explice pe înțelesul tuturor, de la muncitori la marii patroni.

Iulia Dromereschi: Cărțile dumneavoastră sunt ușor de urmărit, dar nu sunt neapărat cărți tip „self-help”. Au personaje pe care cititorii le pot adora sau detesta, și un ritm fluent.
Laurent Gounelle: Într-adevăr, așa le-am gândit. Nu am vrut să scriu un ghid sec, despre cum să îți trăiești viața. Am ales romanul, după niște ezitări – bineînțeles că nu eram sigur că sunt în stare! Romanul are o capacitate de expresie metaforică imensă, poate atinge nu doar minți, ci mai ales suflete. Are personaje, cum ați spus, și prin ele trăim situații, analizăm cum reacționează și devenim implicați. Un simplu ghid nu are aceeași forță.

Iulia Dromereschi: Cum scrieți? Aveți un plan când începeți o carte nouă?
Laurent Gounelle: Nu lucrez deloc liniar. Ideile îmi vin haotic, se succed rapid, așa că le notez continuu. Sunt înconjurat de hârtiuțe și de foi, pe care notez, notez, notez. Faza creatoare poate dura de la câteva luni la un an, și nu există structură. După aceea, începe supliciul: trebuie să pun în ordine toate piesele de puzzle. Urmăresc felul în care evoluează un personaj, mă întreb ce-oi fi vrut să zic... și, în fine, reușesc să construiesc un plan. Scrisul propriu-zis este etapa mea preferată. Văd totul ca pe un film și îl proiectez în fața cititorilor, iar provocarea constă în coincidența dintre imaginile pe care le văd eu și cele care prind viață în mintea lor.

Iulia Dromereschi: Care este relația dumneavoastră cu editorul? Există „meciuri” de opinie?
Laurent Gounelle: Deloc. O dată că sunt foarte misterios cât scriu, și nu îmi place să citească nimeni până când nu consider eu că merită citit. Așa că am primit o singură dată un sfat de la editorul meu, legat de o scenă din Ziua în care am învățat să trăiesc. Unui personaj i se ghicește în palmă și i se spune că va muri. Editorul meu a fost de părere că n-ar fi credibil dacă o singură ghicitoare afirmă asta, așa că am fost de acord să întâlnească o a doua ghicitoare.

Ajungem la concluzia că domnul Gounelle și editorul său sunt pe aceeași lungime de undă, ne amuzăm copios și trecem mai departe. Îmi face mare plăcere discuția, pentru că i se citește pe chip cât de încântat este să vorbească despre scris. Aflu că a renunțat la o schiță de roman la care lucrase timp de opt luni, fără să permită nimănui să o citească. Nu respinge complet ideea de a o relua cândva, însă a decis clar că nu este potrivită pentru publicare, deocamdată.

Iulia Dromereschi: Cum comunicați cu cititorii?
Laurent Gounelle: Mă gândesc mereu la ei. Am mai spus că doresc ca mesajele mele să atingă cât mai mulți oameni, așa că adesea modific cuvintele folosite, pentru ca ele să fie pe înțelesul tuturor. Particip la conferințe și la sesiuni de autografe – îmi place mult.

Iulia Dromereschi: Iată cum ați ajuns de la teama de oameni la o interacțiune permanentă cu aceștia.
Laurent Gounelle: Așa este! Dar a fost un proces lung, în care am lucrat mult cu mine. De exemplu, am avut de filmat o intervenție televizată, și eram paralizat de panică. Aveam în față șase ore de filmări și asta mă înspăimânta, fiindcă le vedeam ca pe o privare de libertate. Iată deci cum, după atâta vreme petrecută lucrând cu mine, mă găseam în față unei temeri noi. Mi-am zis că este inacceptabil, așa că m-am întors hotărât să fac să fie bine. Nu m-am simțit complet în largul meu, dar a fost acceptabil.
Adesea, trebuie să ne lovim de realitate. Așa este viața. Pentru tinerii cititori este important să înțeleagă că viața înseamnă să încerci lucruri, iar dacă îți este teamă de consecințe, este o teamă provocată, și nu poate fi „vindecată” decât încercând. Dacă scriu o carte de care nu sunt mulțumit, o pot considera un eșec, iar asta este în regulă. Face parte din viață.

Discutăm și despre calitatea de părinte a domnului Gounelle, în contextul tendințelor multora dintre noi de a ne supra-proteja copiii, de teamă ca aceștia să nu sufere. Este de părere că tocmai conduita aceasta generează anxietate, pentru că îi transmite copiilor mesajul că nu este capabil să se descurce singur, fără noi. Promovează echilibrul în toate, sugerând că ar fi recomandat să ne lăsăm copiii să experimenteze lucruri și să se confrunte cu mici pericole și suferințe. El însuși tată a două fete, declară că nu le-ar face un bine dacă le-ar proteja de toate experiențele neplăcute.

Iulia Dromereschi: V-ați gândit vreodată să scrieți o carte de parenting, sau poate una pentru adolescenți?
Laurent Gounelle: Da. Doar că nu eu îmi aleg subiectele, ci ele mă aleg pe mine. Nu funcționez pe bază de calcule, de premeditare, ci totul este inspirație.

Iulia Dromereschi: Ce spune familia despre profesia dumneavoastră și despre stilul dumneavoastră de viață?
Laurent Gounelle: Sunt foarte apropiat de soția mea. Este prima mea cititoare, chiar înaintea editorului meu, și țin mereu cont de părerea sa. Fiicele mele nu mă citesc, pentru că au 11 și 13 ani, și este prea devreme. Pentru ele, faptul că tatăl lor este scriitor e normal, ca și cum ar fi profesor sau medic. Cumva, are și un efect pozitiv, fiindcă mai au colege de școală care le spun: „Mama este o admiratoare a cărților pe care le scrie tatăl tău!”. Pe de altă parte, dacă primesc note bune la compuneri sau eseuri, toți spun că e ceva normal, fiindcă tatăl lor este scriitor – dar nu este! (râde).

Iulia Dromereschi: Să spunem că ați putea recomanda doar una dintre cărțile dumneavoastră unui public tânăr. Pe care ați alege-o?
Laurent Gounelle: Omul care voia să fie fericit. Prima mea carte. Cred că are un efect eliberator pentru tineri, față de ceea ce sunt obligați să facă, față de obstacolele pe care și le impun singuri. Îl recomand tocmai pentru această senzație de libertate, care îi poate ajuta să se simtă mai puternici.

Lasa un comentariu

Adresa de email nu va fi facuta publica. Campurile obligatorii sunt marcate cu *

Copyright ©2011 Bookblog.ro