bookblog.ro

---

Majgull Axelsson: „Eu încă aștept să citesc un roman bun despre cum era viața în perioada comunistă.”

Scris de • 26 June 2017 • in categoria Interviuri

 

O lege nescrisă a Bookfest-ului spune că sâmbăta este, fără tăgadă, cea mai aglomerată zi a târgului. Sâmbăta de 27 mai nu face excepție, și îmi dau seama că am fost inspirată să ajung mult mai devreme decât la ora indicată pentru interviul cu Majgull Axelsson. Mă bucură să văd zeci și zeci de oameni navigând pe culoarele dintre standuri, și îmi croiesc drum printre ei pentru a ajunge la zona dedicată Suediei – țara invitată în acest an la târg.

Prima impresie pe care mi-o face Majgull este a unei persoane calde și deschise; pare cu chef de vorbă și nu dă niciun semn de nerăbdare, nu se plânge de nimic și e toată un zâmbet. Cuvintele vin de la sine în compania ei, și începem discuția natural, despre... vreme.

Iulia Roșca-Dromereschi: Nu mă așteptam la un sfârșit de săptămână atât de ploios. De obicei, avem parte de vreme mai bună în perioada aceasta a anului.

Majgull Axelsson: Este chiar mai surprinzător că mi s-a spus că ar fi 30 de grade în Stockholm acum!

I R-D.: Trebuie să fie o adevărată încântare pentru localnici! Nu am fost încă în Suedia, dar știu că prietenii mei din Danemarca sunt mereu bucuroși de soare și aleg cele mai neobișnuite locuri din oraș pentru câteva ore de plajă.

M.A.: Așa este, suntem la fel și în Suedia. Cu toate acestea, îmi place Bucureștiul. Este un oraș foarte verde, deși traficul e greu de suportat – sunt prea multe mașini!

Îi povestesc lui Majgull despre bookblog.ro și despre cum am venit eu tocmai de la Cluj pentru a-i lua un interviu. Cu 14 ani în urmă, când eram încă în liceu, am primit ca premiu pentru un concurs oarecare „Vrăjitoare de aprilie” (Vremea, 2001) – încă singura ei carte tradusă în limba română.

I R-D.: Cartea a avut un impact fantastic asupra mea, fiindcă era ceva complet diferit de tot ce citisem până atunci. Dar să începem cu începutul, ați mai scris alte cărți care nu au fost (încă) traduse în România.

M.A.: Da, întocmai, și am scris și non-ficțiune. De fapt, s-ar putea spune că sunt „campioana” opțiunilor de scenarii adaptate în Suedia (scenarii scrise după o carte dar care nu ajung să fie transformate în film n.a.).

Am scris scenarii de teatru, două, mai precis, pentru Teatrul Dramatic din Stockholm. Prima piesă se numește „LisaLouise” (a fost publicată în 2002, n.a.) și este vorba despre o femeie cu dublă identitate. Își spune Lisa câtă vreme este săracă și nu îi merge bine, însă, odată înstărită, își schimbă numele în Louise. Primul ei soț este abuziv. Înaintea unei vacanțe împreună, el cade în compartimentul special pentru schiuri, rămâne acolo peste noapte, îngheață și moare. Apoi polițistul care investighează cazul se îndrăgostește de ea, și se mută împreună. El este un fel de idol al femeilor victime ale violenței domestice, însă o abuzează nu fizic, ci psihologic. În final, și el este găsit mort. Aș zice că subiectul tratează răzbunarea, mai ales din punctul de vedere al femeilor.

I R-D.: Ce mister! Și spuneați că ați mai scris o piesă, după aceea?

M.A.: Da. Nu a prins atât de bine, însă. Este despre Olof Palmer, fostul nostru președinte, care a fost asasinat în 1986. Prezintă felul în care fantoma sa revine în Stockholm și observă ce se petrece pe străzi. Lucrurile s-au schimbat mult, și se pare că serviciile sociale nu au avut grijă de populație suficient, iar Palme este nemulțumit de felul în care lucrurile au involuat, de fapt, față de epoca sa.

Mai departe, Majgull îmi povestește despre cartea „Numele meu nu este Miriam” (Jag heter inte Miriam, 2014) – carte care pare să îi fie foarte dragă și în care protagonista, o femeie de origine romă, este prizonieră în lagărul de concentrare nazist Ravensbrück (1939-1945, exclusiv pentru femei, aflat în nordul Germaniei – n. a.). Un conte suedez, Folke Bernadotte, a negociat cu [Heinrich] Himmler eliberarea prizonierilor suedezi, norvegieni și danezi din lagăre.

M.A.: Când protagonista mea ajunge în lagăr, cum cineva îi sfâșiase rochia pe drum, ia rochia unei alte femei. Își dă seama, apoi, că rochia aparținuse unei femei evreice, așa că alege să pretindă că este, de fapt, Miriam. Prin urmare, este tratată foarte bine și ajunge până la vârsta de 85 de ani trăind într-o minciună care, de fapt, o protejează. La aniversarea de 85 de ani, primește o brățară care este, evident, lucrată de o artistă de origine romă.

I.R-D.: Și atunci secretul iese la iveală.

M.A.: Practic, ea le spune tuturor: Eu nu sunt Miriam.

Majgull Axelsson îmi povestește despre faptul că romii au fost tratați foarte rău în Suedia până în anii 1960, când sora artistei care confecționase brățara, Katerina Taikon, a decis să declare că romii sunt persecutați fără alt motiv decât apartenența etnică (Katerina Taikon a scris o serie de cărți destinată în special copiilor, numită „Katitzi” – televizată în 1970 în Suedia, care povestește despre o fetiță romă care se întoarce la familia ei, după ce trăise în orfelinat – n.a.; mai multe informații aici https://romediafoundation.wordpress.com/2012/03/08/katarina-katitzi-taikon-and-her-immortal-tale-of-the-swedish-roma/).

M.A.: O vreme, lucrurile au mers foarte bine pentru romi, însă apoi s-au schimbat iar, odată cu valul de imigranți venit din țările balcanice după război, dar și cu fluxul masiv de romi veniți din Bulgaria și România. În prezent, suntem îngrijorați de cursul evenimentelor, însă ideea cărții mele a fost tocmai acea de a sugera că persoana ta nu are nimic de-a face cu proveniența etnică, și că destinul tău nu este condus de aceasta.

Majgull îmi mai spune că a scris, de curând, o nouă carte.

M.A.: Este vorba despre o femeie care are un frate autist, cu probleme mentale. În anii 1990, în Suedia am avut parte de multe articole care povesteau despre condițiile traumatizante din orfelinatele din România. Ce am vrut să arăt este că, la începutul anilor 60, nici în Suedia lucrurile nu stăteau mai bine. Practic, fratele protagonistei este dus într-o instituție, unde este tratat foarte rău și moare, iar sora sa, care studiază medicina, se trezește față în față cu cadavrul fratelui său, la un curs de anatomie!

Autoarea continuă să povestească despre ideea unui stat social, adoptată de Suedia cu ani în urmă, conform căreia niciun copil nu avea să fie considerat „adoptat” sau „favorit”. Se pare că tatăl său a crezut mult în principiile acestea, însă ea continuă să-l „contrazică”, chiar dacă a decedat în urmă cu 25 de ani; multe dintre subiectele sale provin din aceste „discuții” imaginare pe care le poartă cu el.

I.R-D.: Ați putea spune că, prin cărțile pe care le scrieți, încercați să atrageți atenția Suediei asupra lucrurilor care se întâmplă în țară și în lume?

M.A.: Da, asta încerc să fac. Și ultima dată când am fost aici, să promovez „Vrăjitoare de aprilie”, am întrebat un scriitor autohton când se va începe scrierea romanelor pe teme desprinse din perioada ceaușistă, iar el mi-a răspuns că ar dori să scrie mai degrabă despre subiecte frumoase, precum iubirea. Eu încă aștept să citesc un roman bun despre cum era viața în perioada comunistă. Poate că tinerii scriitori sunt cei care vor face acest pas.

I.R-D.: Da, mulți tineri de vârsta mea au crescut fără să cunoască în mod direct comunismul, însă au auzit multe povești de la părinți, iar unele dintre acestea sunt chiar optimiste. Practic, existau oameni care încercau să reziste regimului făcând lucruri interzise, ascultând muzică sau alegând să poarte haine care nu coincideau cu ideile partidului.

M.A.: Sper că există oameni care își notează toate aceste întâmplări prin care au trecut părinții voștri, fiindcă merită să le aveți pentru viitor. În fond, nu știm niciodată ce se poate întâmpla mâine.

Revin la „Vrăjitoare de aprilie” și remarc că, de obicei, personajele sale feminine sunt foarte puternice – întreb, așadar, dacă este o alegere conștientă. Majgull îmi spune că-i vine mai ușor să scrie despre femei, fiind chiar ea una dintre ele, dar că nu urmărește, neapărat, un scop.

M.A.: Am, totuși, un lucru în minte: vreau ca personajele mele feminine să fie protagoniste în propria viață, și să nu depindă numai de relațiile cu bărbații din jurul lor. Ai auzit, cu siguranță, de Testul Bechdel (în 1985, scriitoarea americană Alison Bechdel a conceput o serie de benzi desenate reprezentând un simplu test de evaluare a reprezentării feminine într-un film, n.a.). Eu vreau ca femeile mele să iasă din acest tipar și să discute cu alte femei despre alte aspecte din viață.

I.R-D.: Unul dintre aspectele-cheie ale romanului „Vrăjitoare de aprilie” este relația dintre femei. Ce fel de relație considerați a fi cea mai importantă în viața unei femei?

M.A.: Este o alegere individuală, însă, pentru mine, relațiile de familie, cu copiii și cu soțul meu, sunt cele mai importante. Totuși, nu este neapărat și alegerea personajelor mele. De exemplu, Brigitta, din „Vrăjitoare de aprilie”, este o femeie care încearcă din răsputeri să se convingă că mama ei a iubit-o, de fapt – lucru complet neadevărat. Este un copil abandonat, care trebuie să trăiască cu asta, și nu este deloc ușor.

Adevărul, consideră Majgull, este cel mai important în viață, adevărul despre sine și despre relațiile din viața fiecăruia. Și totuși, Brigitta nu este personajul său favorit din „Vrăjitoare de aprilie”, ci Desiree, chiar vrăjitoarea. Pe ea o apreciază fiindcă o reprezintă într-un mod amuzant, iar eu recunosc că trebuie să fi fost amuzant să o scrie.

I.R-D.: Aveți un personaj preferat din toate cărțile scrise până acum?

M.A.: Cred că Miriam este favorita mea, pentru că o admir cu adevărat, chiar dacă este doar un personaj fictiv și pare ridicol să spun asta.

I.R-D.: Este nevoie de mult curaj pentru a face lucrurile pe care le face ea, și, în fond, instinctul de supraviețuire este cel mai puternic.

Autoarea nu are neapărat un ritual de scriere pe care-l adoptă, însă are nevoie de multă liniște, așa că-i spune soțului său, care, pensionar fiind, pleacă de acasă doar de două ori pe săptămână, să nu discute cu ea înainte de ora 13. De asemenea, are nevoie și de muzică, pentru că uneori trebuie să fie tristă sau supărată ca să poată aborda anumite subiecte, iar aici ajută faptul că fiul său este muzician și îi poate face rost de interpretări deosebite.

M.A.: Lucrez foarte mult în timpul nopții. Mă trezesc din somn cu idei noi, cu unghiuri de abordare noi.

I.R-D.: Așadar, rescrieți mult.

M.A.: Aș spune că 40% este scris, iar 60%, rescriere. Este dificil, pentru mine cel puțin, să obțin textul pe care mi-l doresc.

O întreb ce părere are despre genul Nordic Noir, foarte iubit în România. Consideră că, la fel ca peste tot, are atât exponenți excelenți, cât și mai puțin talentați, însă se bucură că devine tot mai răspândit.

M.A.: Pe de altă parte, eu nu aș scrie thrillere sau povestiri polițiste, fiindcă mi se pare dezamăgitor să știi, la final, cine este criminalul. Am trecut și eu printr-o perioadă, pe la 25 de ani, în care am citit multă literatură polițistă britanică, și cred că mulți dintre autorii clasici ai genului, cum ar fi Dorothy L. Sayers, știu într-adevăr să construiască o poveste, așa că experiența m-a ajutat mult.

I.R-D.: Eu mai cred că o parte din succesul Nordic Noir se datorează și faptului că ne ajută să pătrundem în părți ale universului țărilor scandinave, care, pentru noi, nu sunt atât de accesibile, din cauza distanței. De exemplu, eu îndrăgesc cinematografia scandinavă, și deseori mă întreb dacă oamenii sunt într-adevăr atât de deprimați ca în filme.

M.A.: E melancolia nordică, într-adevăr, însă lucrurile sunt ușor exagerate. Pentru noi, este normal să fii ușor deprimat, pe de o parte, iar pe de altă parte, există un alt aspect: danezii se consideră cei mai fericiți de pe Pământ. Nu știm cu siguranță unde este adevărul, probabil undeva la mijloc.

Ultima mea întrebare se referă la sfatul pe care l-ar da oricărei persoane care cochetează cu scrisul și ar veni la ea să întrebe de unde să se apuce și ce să facă pentru a avea succes.

M.A.: Citiți! Citiți mai ales cărți care vă provoacă bucurie, nu cărți pe care alții consideră că ar trebui să le citiți. Citiți, fiindcă există atâtea moduri diferite de a spune o poveste, iar când scrieți trebuie să și rescrieți mult, să schimbați punctul de vedere, timpurile verbale, și să verificați iar și iar. Este o muncă dificilă și necesită răbdare, însă August Strindberg (1849-1921, dramaturg suedez cu o importanță foarte mare în literatura universală a secolului XX, n. a.) a spus că, pentru un scriitor, orice experiență contează.

 

 

 

Citeste cele 2 COMENTARII si spune-ti parerea!

  1. Nasty spune:

    Romane bune despre cum era viața în timpul comunismului:

    Luntrea lui Caron – Lucian Blaga
    Romanele lui Paul Goma
    Augustin Buzura
    Mircea Cărtărescu

    raspunde

  2. Rodica Gavril spune:

    Un interviu de exceptie, care deschide noi orizonturi iubitorilor de carte buna, indiferent de specificul ei. Felicitari Iuliei si, normal, abia astept sa citesc si cartea! Si nu pentru ca m-am nascut si am trait intreaga tinerete in plina perioada comunista, ci pentru ca autoarea este profunda, explorativa, analitica, deci cartea ei este rezultatul unui efort creativ de exceptie!

    raspunde

Lasa un comentariu

Adresa de email nu va fi facuta publica. Campurile obligatorii sunt marcate cu *

Copyright ©2011 Bookblog.ro