bookblog.ro

---

Interviu Mircea Platon – partea I

Scris de • 27 April 2008 • in categoria Interviuri

Mircea Platon - interviuMircea Platon s-a născut la 23 iunie 1974 în Iaşi. Studii primare, gimnaziale, liceale şi universitare în oraşul natal. În prezent este doctorand în istorie la Ohio State University at Columbus. A colaborat la majoritatea publicaţiilor culturale din ţară, de la Idei in dialog la Convorbiri literare şi de la Cuvântul la 22. A fost unul din membrii fondatori ai revistei Biserica şi problemele vremii. A publicat, printre altele, volumele: Ortodoxie pe litere (Christiana, 2006) şi Cine ne scrie istoria? (Timpul, 2007). E căsătorit şi are doi băieţi.


Partea I - în care se vorbeşte - cum altfel? - despre cultură, despre înjurături şi politeţuri şi despre diverse tornade

Silviu Man (bookblog.ro): Domnule Mircea Platon, căutând pe internet informaţii despre cărţile Dvs., am descoperit reacţii foarte contradictorii. Unii vă elogiau pentru nervul polemic şi bagajul intelectual, alţii păreau să spună, ca în scrierile lui Ilf: "Are 33 de ani. Şi ce-a realizat? A creat vreo teorie? A rostit predici? L-a înviat cumva pe Lazăr?". Cum vă explicaţi naveta aceasta între "tânărul cărturar" şi "papagalul", "nemernicul complexat"?

Mircea Platon : Insultele sunt o constantă a vieţii literare româneşti. Faptul că cineva te înjură pentru ce-ai scris dovedeşte că respectivul te-a citit şi că nu e capabil să-ţi răspundă altfel. Dacă nu poate participa la turnir, te pândeşte din boscheţii "sferei publice". Debitul şi agresivitatea insultelor la adresa mea sunt surprinzătoare având în vedere că mai toate cărţile mi-au apărut în tiraje mici, la edituri mici, şi că mediatizarea mea e nulă. Nu am rubrică la ziar, nu apar la televizor, şi ăsta e primul interviu pe care l-am dat vreodată. Când, marginal fiind, te înjură oameni din "mainstream", înseamnă că, de fapt, acei oameni îşi dau seama că sunt nişte impostori, a căror poziţie în ierarhia culturală oficială nu e legitimă. Dacă sunt înjurat deci de oameni mult mai bine plasaţi în actualele structuri culturalo-mediatice, e pentru că, probabil, ceea ce scriu eu îi atinge. Ceea ce mă bucură.

Viaţa culturală românească îmi apare ca o tornadă care stă pe loc

Silviu Man: Cum arată peisajul cultural românesc văzut din Columbus, Ohio?

Mircea Platon: Peisajul cultural românesc văzut din Columbus, Ohio, arată ca nesfârşite pagini de web. Am fost, şi am rămas, un avid cititor de reviste literare şi de ziare aşa că, dacă în ţară cumpăram reviste literare cu braţul, aici citesc pe internet tot ce se poate citi, în ordine alfabetică, de la Arca la Ziarul de Duminică. Precizez toate acestea pentru a face clar că am un contact mediat şi imperfect, chiar dacă susţinut (unii din prietenii mei îmi spun că ştiu, de aici, mai multe decât ei, în România), cu viaţa culturală românească. Aşadar, ce văd prin hubloul internautic? Văd multe figuri noi, dar văd aceeaşi desfăşurare a frontului. Viaţa culturală românească îmi apare ca o tornadă care stă pe loc. Citesc polemici uriaşe, pamflete năprasnice, chiuituri sângeroase, care nu schimbă nimic. Şi asta pentru că, mi se pare, aceste învâlvorări nu au drept scop lămurirea unor situaţii sau concepte, ci reclamă, promovarea produsului, legitimarea şi autolegitimarea cuiva.

De exemplu, tânărul marxist Nul îl atacă pe mare filosof Sastisit. Nul îl atacă pe Sastisit nu pentru că ar şti mai mult sau altceva decât Sastisit, ci pentru că vrea să-şi facă publicitate pe seama lui Sastisit. Sastisit, vulpe bătrână, simte acest lucru, aşa că se retrage în propria barbă şi evită polemica directă şi la oră de maximă audienţă cu Nul pentru a nu-i face reclamă acestuia, pentru a nu-l lansa polemizând cu el. Logica polemicii româneşti e aşadar una strict publicitară. Nici Nul, nici Sastisit nu spun ceva decisiv, sau cu miză, contra sau în favoarea marxismului. E un fel de tiribombă, în care cei de sus nu pot decât să coboare dacă ies din staza care îi menţine în vârful roţii.

Acest tip de logică publicitară ar putea sugera că, în România, există o piaţă culturală, şi că aceasta impune distorsionarea discursului cultural, transformarea lui din maieutică în advertising. Din păcate, nu piaţa liberă impune acest lucru, ci tocmai absenţa unei asemenea pieţe, monopolul pe care îl au câteva mari edituri, televiziuni sau lanţuri de difuzare asupra cererii şi ofertei de idei. Ceea ce s-a întâmplat după 1989, dar mai ales după 1996 când a început să se "strângă şurubul", în România, a semănat mai mult a îndoctrinare decât a răspuns la o anumită cerere (aşa cum a fost, de exemplu, iniţiativa editurilor Humanitas, Anastasia, Christiana, Agora, de a re/publica scrierile generaţiei interbelice). Ce mi s-a părut ciudat a fost că, deşi critică "sistemul capitalist" pentru modul în care excita false nevoi pentru a te determină să consumi, stânga noastră (neomarxistă sau mizerabilistă) a apărut tocmai ca o astfel de falsă nevoie. E o stângă de eprubetă, un soi de generaţie de homunculuşi incubată în laboratoarele de propagandă ideologică ale Poliromului. E o făcătură. Nu naţiunea e o invenţie, ci cariera literară, sau brand-ul, tânărului Nul. Deşi răcneşte împotriva monopolurilor capitaliste, stânga noastră culturală e tocmai produsul unui astfel de monopol mediatico-universitar.

Ceea ce mă interesează deci nu e confruntarea dintre cele două monopoluri, cel al unei aşa-zise drepte - care e de fapt o stângă liberal-(a)gnostică - şi cel al unei stângi pretins revoluţionare, dar care e de fapt o nomenclatură în formare, ci semnele de autenticitate şi spontaneitate în ambele tabere. Mă interesează ceea ce depăşeşte previzibila politică de cadre şi logica publicitar-instituţională - de genul "ocupaţi gările", universităţile, fundaţiile etc. - a celor două ordii. Îi citesc deci cu plăcere, interes şi/sau seninătate pe Dan C. Mihăilescu, Sorin Lavric, Dan Puric, Daniel Cristea-Enache, Vianu Mureşan, Vlad Mureşan, Bogdan Creţu, Doina Ruşti, Dan Stanca sau Răzvan Codrescu, dar şi pe un Ciprian Şiulea, de exemplu, ale cărui memorabile pagini despre blocurile comuniste din Retori, simulacre, imposturi le aşez alături de cele ale lui Augustin Ioan, un alt preferat al meu.

Îmi plac personajele ireductibile, şi cred că ele se găsesc mai degrabă la dreapta decât la stânga din pricină că preocuparea constantă a stângii cu "masele" (majoritare sau minoritare), "relaţiile de producţie" şi "procesele/deconstrucţiile mecanice" nu favorizează ireductibilitatea. Cum lucrul cel mai îndepărtat de o reţetă a mântuirii e creştinismul-ortodox, cred că e cumva normal că personajele care-mi captează atenţia să se mişte în haloul tradiţionalist. Pentru că, trebuie spus, conservatorismul nu e înţepenire, ci eliberare de sub robia determinismului mecanicist, utilitarian, rasist sau de orice alt fel. Aşadar, de văzut văd multe, dar de reţinut reţin puţine din viaţa culturală românească.

Cultura română suferă de faptul că nu vrea să supere pe nimeni

Silviu Man: Avem aşadar o cultură minoră?

Mircea Platon: Nu ştiu dacă avem o cultură minoră, dar mi-e teamă să nu avem o cultură împăiată, moartă. Şi, la noi, până şi moartea e tot un fel de minorat. Cultura română, dacă a murit, nu a murit apoteotic, ci viclean. Nu poţi canoniza o cultură care a murit din laşitate. Şi cultura română suferă de faptul că nu vrea să supere pe nimeni. E curios cum, cu o ţară plină de intelectuali ţâfnoşi şi dificili precum România, singurul lucru spontan la aceşti intelectuali e machiavelismul. O cultură e afirmarea prezenţei unui popor/imperiu etc. în lume. Ori noi nu afirmăm, ca să nu supărăm pe cineva. Noi suntem moderaţi. Fermi în moderaţie. Moderaţi în fermitate. Politicoşi. Sau nu, după cum e cazul. După cum se cere. S-a tot vorbit de faptul că eseismul e semnul lăutărismului culturii române. După părerea mea nu eseismul ne transformă în lăutari, ci faptul că suntem gata mereu să cântăm ce ni se cere.

Azi, marxism lacanian sau neoconservatorism, ieri comunism ceauşist sau stalinist. Nu eseul e vinovat de lăutărismul nostru. Cele trei minute ale unui capriciu de Paganini sau ale unui vals de Chopin şi aroma lor de madeleină aurală nu sunt cu nimic mai puţin transfiguratoare decât o simfonie de Brahms. Sunt nişte "bagatele" cu personalitate. Or, culturii române, fie şi în avatar de tratat, îi lipseşte personalitatea (ca o excepţie, printre câteva altele, vezi dicţionarul literaturii române până la 1900 scos de istoricii literari ieşeni în anii '80; minunat tom!). Avem deci o cultură mare, sau mică? Nu ştiu. Avem însă, ca să-l parafrazez pe Primarul (Victor Rebengiuc) din Balanţa lui Lucian Pintilie, o cultură "atât cât ne trebuie". Cultura unor oameni complicaţi, nu complecşi. O cultură firoscoasă, în care rarele afirmări de personalitate au corespuns cu rarele momente de triumf cultural: de la generaţia Junimistă, la cea interbelică. Statura unei culturi cred că se măsoară după numărul întrebărilor pe care şi le pune şi după modul în care îşi asumă răspunsurile pe care (crede că) le găseşte acelor întrebări.

Cărţile vechi au caracter, nu mai pot fi reeducate. Iar timpul muzicii clasice e timp smuls pieirii, mântuit

Silviu Man: Apropo de Paganini, Chopin şi Brahms, spuneaţi că aţi dori ca fiii Dvs. să vă moştenească şi pasiunea pentru muzica clasică şi anticariate. La ce bun aceste două pasiuni în vremuri aşa moderne?

Mircea Platon: Sălile de concert şi anticariatele sunt locuri unde timpul industrial se suspendă (asta dacă nu trimite primăria o echipă de muncitori silitori care să-şi facă de lucru cu ciocanul pneumatic, în preajma Ateneului sau a Filarmonicii, în paralel cu un cvartet de coarde). Am fost dintotdeauna un paseist, mi-a plăcut prezentul care vorbeşte despre trecut şi trecutul prelungit în prezent. M-am format printre oameni şi cărţi vechi. Cărţile vechi au caracter, nu mai pot fi reeducate. Iar timpul muzicii clasice e timp smuls pieirii, mântuit.

Silviu Man: V-aţi trăit adolescenţa lucrând ca factotum la o editură, Agora, fondată de tatăl Dvs. Ce importanţă a avut acea perioadă în viaţa Dvs.?

Mircea Platon: Acea perioadă a fost cea mai frumoasă etapă a vieţii mele. Şi nu e vorba numai de faptul că s-a petrecut între 17 şi 24 de ani. Nu a fost numai entuziasm adolescentin, a fost şi bucuria de a găsi oameni adevăraţi, de a dezgropa ceea ce comuniştii încercaseră şi mai încercau încă să ascundă. A fost, ca şi în cazul anticariatelor, energia pe care ţi-o dă epifania trecutului. Aşa i-am întâlnit pe Pan M. Vizirescu şi pe Ovidiu Papadima, pe care i-am şi publicat, alături de alţi interbelici precum Grigore Tăuşan, Ion Petrovici, Ernest Bernea, Ion Şiugariu sau Coriolan Gheţie. Aşa am apucat să-i cunosc pe Romulus Vulcănescu, pe Axente Sever-Popovici, sau pe minunatul pictor şi creator de muzeu Horia Bernea. Nu ne-am publicat cărţile cu subvenţii de la stat sau de la "fundaţii". Am fost adevăraţi "mici întreprinzători". Aşa am cunoscut şi "bucuriile" monopolului statului sau foştilor securişti în (ne)difuzarea cărţii, şi holurile kafkiene şi birocraţii scămoşi ai Ministerului Culturii, am învăţat ce greu îi e micului întreprinzător în România, am învăţat despre cum a funcţionat monopolul marilor edituri după 1989, am învăţat ce studenţi frumoşi şi dornici de învăţătură am avut imediat după 1989. Nu a fost numai o experienţă intelectuală, ci o experienţă de viaţă care mă fereşte acum de excesele elitiste ale "intelectualilor" care nu pot face nici un pas fără acompaniamentul unui cor birocratic, al subvenţiilor sau al unei liste de semnături de-ale fârtaţilor. Am învăţat singurătatea editorului de cursă lungă. Şi chiar dacă editura Agora a dispărut la capătul a aproape zece ani de activitate, continuu să editez, să "plasez" şi să descopăr manuscrise şi cărţi interesante. Continuu să practic guerilla culturală. Nu m-am predat încă.

[Citeste partea a II-a]
[Citeste partea a III-a]

Citeste cele 18 COMENTARII si spune-ti parerea!

  1. Dan MITITELU spune:

    Slavă Domnului! A trebuit să vină prima zi a Sfintelor Paşti, ca să pot citi, în sfârşit, un interviu cu Mircea PLATON, omul deplin pe care îl consider a fi un etalon al culturii noastre ce are disperată nevoie de un al doilea Mircea. VULCÄ‚NESCU, desigur.

    raspunde

  2. Avatare spune:

    Indraznesc prea mult daca intreb cam peste cat timp va aparea partea a doua?

    raspunde

  3. Jen spune:

    maine la 10… si partea a 3-a miercuri, tot asa.

    raspunde

  4. nicu spune:

    Nu Mircea Platon e “omul deplin”, ci Dan Puric, ca bate si stepul :)

    raspunde

  5. Pingback: Interviu Mircea Platon - partea a II-a | bookblog.ro

  6. Pingback: Interviu Mircea Platon - partea a III-a | bookblog.ro

  7. Pingback: Interviuri in afara sistemului » Alex Rădescu

  8. Ovidiu Miron spune:

    Mereu valorile au fost criticate si improscate cu noroi. E tipic pentru Romania.

    raspunde

  9. Pingback: Interviu cu Mircea Platon « Atitudini fara platitudini

  10. Pingback: despre cărţi şi alte lumi « trei degete de la o mână

  11. Pingback: despre cărţi, cultură şi alte lumi « trei degete de la o mână

  12. Silviu Man spune:

    multumesc pentru comentarii si reactii :)

    raspunde

  13. Pingback: Mircea Platon at Adrian Ciubotaru

  14. John spune:

    D-le Silviu Man, puteti sa-mi ziceti ce tema de doctorat are Mircea Platon?

    mersi mult!

    raspunde

  15. Pingback: Cui îi e frică de România? - A TREIA FORŢÄ‚: ROMÂNIA PROFUNDÄ‚ | Stiinte umaniste si religie

  16. Pingback: A treia forţă: România profundă | bookblog.ro

  17. Pingback: Cum sufera analistul de provoncialism, inferioritate si proasta informare « Atitudini fara platitudini

  18. Pingback: Cui îi e frică de România? – A TREIA FORŢÄ‚: ROMÂNIA PROFUNDÄ‚ « 1traducator's Blog

Lasa un comentariu

Adresa de email nu va fi facuta publica. Campurile obligatorii sunt marcate cu *

Copyright ©2011 Bookblog.ro