Sanda Budiș a hotărât să rămână în Elveția în timpul dictaturii comuniste, după ce în România familia ei a suferit toate persecuțiile pe care regimul le pregătise oamenilor de vază. La 87 de ani ai săi, sciitoarea ne oferă un volum de amintiri și povești , dar nu doar despre trista perioadă ci despre un popor român pe care ea-l știa altfel – Fata tatei și mama fetei, Editura Polirom.

M-am bucurat când am regăsit în răspunsurile date de dumneaei același fermecător stil oral din carte. O să vedeți că este o doamnă care nu simte nevoia să-și cenzureze sentimentele :). Veți mai întâlni dragostea enormă pentru fiica ei, Sandra Pralong, și speranța încă vie pentru neamul în care s-a născut.

Andreea Chebac: De ce abia acum ați dorit să scrieți o primă carte, ținând cont de talentul evident de povestitor pe care îl aveți ? Cum v-ați hotărât s-o scrieți ? Ce v-a inspirat ?
Sanda Budiș: Nu am talent și nici aptitudini către scris, dar m-a îndemnat fiica mea, căreia, în urma povestirilor mele, i s-a părut că am avut o viață cu grele încercări, cărora le-am făcut față și asta ar fi un îndemn la curaj tineretului de azi. Și m-am pus pe treabă într-un domeniu în care nu am avut nicio pregătire, ci doar elanul de a împărtăși o viață de mari încercări, în care-am trăit istorie cu „I”mare.

AC: În cât timp ați scris această carte ?
SB: Mi-a luat mult timp, Ana-Maria Lupașcu mi-a pus pe computer cele povestite de mine într-un reportofon, vreo 120 de pagini, pe care le-am îmbogățit până la 345, în vreo 3 ani.

AC: Care a fost aportul fiicei dumneavoastră, Sandra Pralong, la această carte ? Cum v-a susținut ?
SB: Greul abia atunci a început, pentru că a trebuit să structurez, să elimin repetițiile și aici a intervenit Sandra Pralong și mi-a editat materialul, fără să schimbe conținutul. Prin urmare, aportul fiicei mele a fost de inițiativă și, la sfârșit, de editare și discutat cu Editura; coperta, pe care a scos-o din șablonul seriei de biografii și a făcut-o aparte, cu fotografia mea de la 43 de ani, jumătatea celor actuali. Îi datorez foarte mult, de unde dedicația.

AC: Au fost lucruri pe care nu le-ați spus în cartea dumneavoastă ?
SB: Da, au fost lucruri pe care le-am uitat, sau nu le-am spus pentru ca îngreunau cartea, și așa foarte densă.

AC: Ați îndrăznit să spuneți multe lucruri directe despre contemporani, s-au arătat anumite persoane jignite de franchețea de care ați dat dovadă ?
SB: Am îndrăznit, pentru că sunt adevărate și mi s-au părut drepte și până acum n-am avut probleme, mai e timp...

AC: Din paginile cărții înțelegem că sunteți foarte mândră de fata dumneavoastră. Cum ați caracteriza-o ?
SB: Da, sunt mulțumită de fiica mea și nu știu cum să-i mulțumesc Bunului Dumnezeu că mi-a hărăzit-o. Aș caracteriza-o ca „un om întreg, frumos și cu o coloana dreaptă". Permiteți un scurt dialog ce-am avut cu ea prin 1993, când eu i-am spus că mă frământă o îndoială. „Îmi cam pare rău că te-am luat fără să te întreb în Elveția. Ai suferit cu multe sughițuri despărțirea de țara ta, acomodarea într-o țară nouă și mai ales renunțarea la artele plastice, pentru care ai avut mult talent, și pe care le-ai fi împlinit cu succes, în bulionul de cultură, din țara noastră!". Ea a stat un moment și m-a privit, după care mi-a spus :„Mamă să nu te necăjești, dacă aș fi rămas în țară, pentru a-mi promova talentul, aș fi făcut desigur compromisuri. În străinătate, mi-am păstrat coloana vertebrală dreaptă și sunt împăcată cu această mare realizare, pentru care ești pus continuu la încercări, și sunt mulțumită de mine că am rezistat până acum și sper și în continuare. Nu te necăji mamă !".

AC: Ne puteți descrie relația pe care o aveți cu ea ?
SB: Relația noastră este ceva aparte, blagoslovit de Dumnezeu și nu știu cum să-I mulțumim ! De vreo câțiva ani, situația noastră s-a inversat, Sandra și-a luat rolul de mamă, iar eu sunt pe post de copil. De altfel îmi zice „ Bebe". Ce mai, sunt : "Bebe- Baba Sanda" (am schimbat vocalele).

AC: Ce personalitate românească contemporană se apropie cel mai mult de idealul dumneavoastră ?
SB: Idealul meu în România ? De ce mă faceți să plâng ? Azi nu am pe nimeni care să mă facă să-mi bată inima în piept de bucurie. Visez la oameni devotați, care să trăiască pentru neam, nu pentru a-și îmbogați mintea lor, pentru ei ( intelectuali de seama, cu plecăciune!), faima lor (savantii, cu plecăciune), buzunarul lor ( hoți și pungași, huoo, pușcăria-i de voi! ). Doresc dascăli exemplu și modele iubite de copii ( am un exemplu, învățătorul Apostol Nicolae, Fedești comuna Suleteș-Vaslui, găsiți scrisoarea lui copiată în carte, dar și revista cu minunile făcute acolo).

AC: Urmează să scrieți și alte cărți ?
SB: Să mai scriu ? Îmi dați voie să vă anintesc că în august cu ajutorul lui Dumnezeu voi face 87 ? Acum traduc cartea în limba franceză și-mi va lua timp, pentru că vreau s-o fac pe înțelesul lor, nu este doar o traducere.

AC: Ați trăit în două țări: România și Elveția; ce v-a dat fiecare dintre ele ?
SB: Sunt bucuroasă că m-am născut în România, țara noastră minunată. Când am rămas, am ales cu bună știință Elveția, cu care mă identific azi, mă simt la mine acasă, dupa cei 40 de ani de trai în această țară, care m-a primit cu brațele deschise și mi-a redat numele pe care-l pierdusem în țara mea, unde ajunsesem un număr. Am supraviețuit comunismului și capitalismului și, măi tovarăși, nu mi-a fost ușor....dar am rămas fidelă primului amor !

AC: Cum vedeți România acum, după perioada petrecută în străinătate ?
SB: Pentru ce văd eu astăzi îmi plânge inima, plâng și eu, dar mi-ar plăcea să pot da în DAR și să împrăștii peste țărișoara mea, mai presus de DRAGOSTEA mea, valuri de SPERANȚĂ. Sunt sigură ca vom ieși din fundul prăpastiei. Speriați de cât de jos ne-am prăvălit, sunt convinsă că ne vom agăța cu dinții de CREDINȚĂ, de credința că vom răzbi. Așa să ne ajute Dumnezeu ! Sus inima, oameni buni !