bookblog.ro

---

„Scrisul e despre tine și despre timpul pe care îl petreci în propria companie.” Douăzeci de minute cu Irvine Welsh, autorul romanelor-cult Trainspotting, Porn și Filth

Scris de • 25 October 2017 • in categoria Interviuri

2005 Anul doi de facultate. British Council, Cluj-Napoca: un coridor strâmt, străjuit de rafturi dense de cărți, construit pe principiul unui Tardis – pe dinafară, nimic neobișnuit, iar înăuntru, o lume de posibilități. Rând după rând, autor după autor, un amalgam de titluri și culori, care mai de care mai îmbietoare. Aleg la întâmplare; sau poate nu. Poate că aleg fiindcă nu citești în fiecare zi un roman numit Filth (apărut la noi cu titlul „Jeg” – Polirom, 2006, traducere Carmen Toader).

2013 Am terminat facultatea. Chiar și masterul. Am început o alta, dar asta nu este esențial acum. În cinematografe rulează adaptarea acelui roman citit cu opt ani în urmă, în regia lui Jon S. Baird, cu James McAvoy, unul dintre favoriții mei, în rolul principal. Aleg să îl văd, aleg să îl compar cu romanul, aleg să îmi placă încă o dată o producție inspirată de scrierile ridicate la rang de cult ale unui autor al cărui personaj emblematic (Mark Renton, Trainspotting & co.) spunea tot cam așa: „Choose life. Choose a job. Choose a career. Choose a family”.

2017 Într-un alt spațiu închis, pe o canapea obișnuită, în fața unei mese pe care se află doar flori, sticle de apă și telefonul meu, se deschide o nouă lume de alegeri: care sunt întrebările potrivite pentru Irvine Welsh, autorul scoțian, aflat pentru prima dată în România pentru o serie de întâlniri cu cititorii săi. Suntem în București, este o zi splendidă de toamnă, iar Irvine răspunde calm, prietenos și fără ezitare. Mă simt ca și cum am fi ieșit la o cafea și depănăm amintiri despre prieteni pe care nu i-am mai văzut de o vreme; cărți, personaje, influențe, și mai ales muzică.

Descopăr că muzica rămâne o constantă în viața și creația lui Irvine. Că, poate, este acea sursă de inspirație, acel impuls, acel prieten care i-a fost mereu alături, atunci când a avut nevoie de un sfat, de o idee, sau, pur și simplu, de un context potrivit ca să se exprime. Descopăr că, pentru autor, scrisul a fost întotdeauna despre împărtășirea unor emoții, și mai puțin despre un scop, un public-țintă, sau o agendă.

Iulia Dromereschi: Înțeleg că este prima dată când vizitați România. Sper să vă placă aici și să vă doriți să reveniți. Și, ca să trecem la fapte, aș vrea să întreb – deși, cu siguranță, primiți des această întrebare – cum ați început să scrieți?

Irvine Welsh: Mie îmi plăcea muzica și nu prea aveam un viitor precis cu asta, însă scriam multe texte pentru balade, așa că m-am gândit că, dacă muzica nu prea are succes, s-o înlătur și să rămână poveștile. Așa că poveștile s-au dezvoltat și au devenit mai bune, și până la urmă au ajuns romane. E amuzant, fiindcă cred acum că am fost mereu orientat spre a fi scriitor, dar veneam dintr-un mediu proletar și nu aveam prea multe cărți pe rafturi. De fapt, nu aveam cine știe ce spațiu pentru rafturi, stând într-o locuință socială, așa că muzica era cea mai bună referință – o auzeam la radio, peste tot.

 

Irvine Welsh s-a născut și a crescut în Leith, zona portuară a capitalei scoțiene Edinburgh. La vârsta de patru ani, s-a mutat împreună cu familia în Muirhouse, unde au locuit într-o serie de locuințe sociale. Mama sa era chelneriță, iar tatăl său, docher. Welsh a terminat școala la 16 ani și a urmat un curs de electrician, în urma căruia a început să ajute la reparații de televizoare, însă un accident de muncă l-a forțat să renunțe și să se alăture scenei de muzică punk londoneze, unde a cântat la chitară.

 

I D: Această conexiune cu muzica ar putea explica, parțial, faptul că romanele dumneavoastră sunt atât de „verbale”?

I W: A fost o alegere conștientă. Când am început să scriu, eram foarte implicat în scena muzicală, și puneam deseori muzică în cluburi de noapte, împreună cu un prieten. Ne petreceam noaptea sărind și bâțâindu-ne, și după aceea ascultam poeți, și când am început să scriu m-a șocat că încercam să redau acea atmosferă, acele emoții, pe hârtie. Engleza, însă, are niște reguli foarte precise și e o limbă foarte măsurată, fiind imperialistă, în timp ce dialectul scoțian este mult mai permisiv, și avem o tradiție îndelungată de povești spuse în pub-uri, așa că am încercat să reproduc ritmurile din muzică. Apoi, am creat artificii tipografice pe pagini, folosind fonturi și dimensiuni diferite – asta ca să adaug și efecte ritmului. Mai ales în primele cărți, am vrut să obțin o viziune aparte, nu doar cu privire la conținut, ci și la proces, la felul în care se desfășoară lectura.

I D: Pare să fie un proces asemănător cu crearea unui album muzical, într-adevăr.

I W: Îmi plăceau lucrurile avangardiste, așa că mă interesa să folosesc aspecte aleatorii ca să construiesc cu ajutorul lor. Acum, nu mai e atât de important pentru mine, însă era pe atunci, pentru vocea mea ca autor.

I D: V-ați gândi vreodată să scrieți pentru un public-țintă?

I W: Deloc. A fost mereu vorba despre mine. Acum mi se pare ciudat, fiindcă lucrez mai mult în zona de televiziune și producție de film, unde scrii pentru public, pe când literatura a fost doar despre mine. Și e amuzant, fiindcă acum sunt într-o relație cu o scriitoare, iar ea procedează complet diferit. Totul e planificat, este extraordinar de disciplinată, și când termină de scris totul e pus la punct, pe când eu scriu înconjurat de muzică și haos, și totul arată ca imensă scenă a crimei (râde). Ea mă vede cântând și dansând, și nu știe ce să spună. Sunt procese complet diferite, iar eu știam că fiecare scrie în felul său, însă nu mai văzusem până acum o altă persoană scriind, așa că e foarte interesant pentru mine.

I D: Da, întrebăm întotdeauna scriitorii despre rutina lor creativă, și ne povestesc cum se trezesc dimineața, își beau cafeaua, scriu până la prânz... în fine, în general sunt foarte organizați.

I W: Eu am cu siguranță nevoie de muzică. De obicei, creez câte un mix pentru fiecare personaj, câte un playlist pentru fiecare scenă, mă uit la fotografii care să mă inspire, dar muzica mă duce mereu în locul în care doresc să ajung. Apoi am o grămadă de lucruri care trebuie să devină o carte, petrecerea se încheie și începe munca. Se lasă tăcerea și începe faza a doua, care e mai plicticoasă, ca o muncă de birou, și te înnebunește.

I D: Pentru că muzica joacă un rol crucial în viața dumneavoastră, care a fost cel mai memorabil concert la care ați luat parte?

I W: 1972, David Bowie, Empire, Edinburgh. Eram doar un puști și mi s-a părut magic.

I D: Pentru cineva care nu v-a citit deloc cărțile, pe care ați recomanda-o, în primul rând?

I W: Probabil Skagboys („Davaiștii”, Polirom, 2013), sau poate Glue. Îmi plac cărțile mari, epice. Marabou Stork Nightmares, iarăși, are un unghi complet diferit. Aș zice: citiți-le pe toate! (râde)

I D: Ați numit câteva dintre cărțile care, cel puțin în România, nu se numără printre cele mai cunoscute.

I W: Unele cărți sunt îndrăgite în anumite țări, așa este. Evident, Filth sau Trainspotting sunt printre cele mai cunoscute și datorită filmelor, dar în unele țări am avut probleme de cenzură, mai ales cu Marabou Storck Nightmares sau Filth.

I D: Și cum rămâne cu limbajul pe care îl folosiți? Sunt și eu traducător literar, și știu că redarea slang-ului pe care îl folosiți este dificilă.

I W: Discut mereu cu traducătorii mei. De exemplu, în Italia, Massimo, traducătorul oficial, a locuit mulți ani în Leith, și este el însuși un poet și un scriitor foarte bun, cu pregătire academică.

I D: Mă întrebam care ar fi sfatul cel mai important pentru cineva care dorește să scrie.

I W: Trebuie să se cunoască pe sine, fiindcă multora nu le place să petreacă timp pe cont propriu, iar ca scriitor ești, de obicei, tu cu tine. Am fost mereu un „animal social” și am crezut că scrisul e despre tine ieșind în pub și vorbind cu prietenii despre ce-ai mai publicat, dar, de fapt, e despre timpul pe care-l petreci în propria companie. Am predat cursuri de scriere creativă și am văzut oameni entuziasmați, care nu se așteaptă însă că vor petrece atât de mult timp singuri.

I D: Și care este diferența între procesul de scriere al unui roman și al unui scenariu?

I W: Ca scenarist, scrii într-adevăr pentru un public, așa că te raportezi mereu la ce s-a scris înainte. Dar, dacă scrii un roman, e mai degrabă un proces subconștient, nu ai un plan stabil, și trebuie mereu să dai sens unui amalgam fără noimă.

I D: S-a întâmplat vreodată să fiți abordat de cineva care să vă spună că romanele dumneavoastră i-au schimbat viața?

I W: Mi-a scris o dată cineva să-mi spună că nu luase niciodată droguri, dar a citit Trainspotting și a devenit dependent de heroină. M-am gândit, super, mă bucur că ți-am fost de folos (râde). Cei mai mulți spun că se luptau cu dependența și au fost salvați de romanele mele, dar a fost singurul caz în care efectul a fost invers.

 

Autorul s-a confruntat cu dependența de heroină, în jurul vârstei de 20 de ani. A declarat, în repetate rânduri, că devenise o problemă serioasă, dintr-un simplu „obicei” caracteristic mediului în care trăia. După ce a recurs la înșelătorii, furturi din magazine și alte asemenea infracțiuni, pentru a-și plăti drogurile, a fost „salvat” de un accident de circulație, în urma căruia a primit o compensație financiară, pe care a decis să o investească în imobiliare și nu în obiceiul care îi afectase deja prea mult viața.

 

I D: Apropo de Trainspotting, cum ați decis să continuați povestea? Vă era dor de personaje?

I W: Am fost curios, la fel ca toți ceilalți, ce avea să se întâmple cu ei. Am petrecut atât de mult timp în compania lor, încât trebuia să le termin povestea.

I D: Și acum aveți în plan vreo carte sau vreun film?

I W: Da. Public o carte în martie, filmez în aprilie, lucrez la câteva proiecte de film și de televiziune, dar și la o carte nouă. Sunt mereu ocupat. Este o carte a cărei acțiune se petrece în Las Vegas. Acum, că locuiesc de opt ani în America, am decis că este un mediu propice.

I D: În încheiere, aveți oare un mesaj, poate un credo personal, după care v-ați ghidat până acum în viață și în carieră?

I W: Mereu mă întorc la ideea că nici lucrurile bune, nici cele rele nu durează o veșnicie. Dacă treci printr-o perioadă proastă, te călești și înveți să treci peste. Dacă ai o perioadă bună, bucură-te de ea, fiindcă lucrurile se vor înrăutăți din nou.

 

Venirea în România a scriitorului scoțian Irvine Welsh a fost posibilă grație proiectului „Zona Nouă a Culturii”, organizat de Universitatea „Lucian Blaga” din Sibiu și co-finanțat de Administrația Fondului Cultural Național.

Citeste cele 3 COMENTARII si spune-ti parerea!

  1. Rodica Gavril spune:

    Este un interviu excepțional, iar Iulia ne oferă, inca o data, șansă de a citi, construind, in același timp, o întreaga lume in mintea noastră. Pentru că ea are talentul de a-și face invitatul sa se simtă bine, relaxat și doritor să vorbească despre el și creația sa, simplu și firesc, ușor de înțeles și de urmărit de către oricine.
    Ce urmează? E ușor de ghicit – cauți cărțile autorului, descoperi și te cufunzi in lumile lui extraordinare, și îi mulțumești Iuliei că ți-a deschis inca o ușa spre “un timp cu tine însuți”, prețios in unicitatea lui!

    raspunde

  2. Zina spune:

    E interesantă calea muzicii pentru creația literară. E interesant tot interviul. Felicitări!

    raspunde

Lasa un comentariu

Adresa de email nu va fi facuta publica. Campurile obligatorii sunt marcate cu *

Copyright ©2011 Bookblog.ro