Autor: Dora Pavel
Rating:

Unele cărţi te încearcă, pe lîngă neliniştea şi tulburarea inimii, cu o dorinţă nouă: aceea de posesie asupra lor, nu ca obiecte, ci asupra esenţei lor. Ca şi cum ar trezi o creatură adormită în minte şi ar face lumea să arate altfel. Poate este naiv să încep astfel o recenzie despre un roman "intim şi psihologic - de factură feministă", cum am citit într-o notă din dosarul de presă. Poate este şi explicabil: înainte de remarca forţa uluitoare din cadrul unei proze destul de scurte, marcată de evenimente şi conflicte interioare, ajungi într-o lume la marginea coşmarului, unde te laşi cuprins de teama unei identificări.

Agata murind este, cel puţin la prima lectură, o carte care ţine obiectivitatea departe. Are toate datele să atragă o parte obscură, ignorată sau negată - fiindcă nu dă bine să te arăţi slab, sentimental, atent la ce se întîmplă în lume într-o manieră care nu este ironică sau serioasă, aplicată. Partea care există în noi nedisciplinată, care scapă bunului-simţ şi corecţiilor sale. Pe aceasta o include Dora Pavel într-o analiză pe cît de subtilă pe atît de cuceritoare. Fraza cu care se încheie romanul este edificatoare ca explicaţie:

"Văd deasupra parcului de peste rîu, deasupra arborilor încă încremeniţi, văd, o văd limpede alegîndu-te pe tine, numai pe tine de data asta, venind întins către tine, întins şi tot atît de nesăţioasă ca mine, nesăţioasă şi tot atît de fără măsură, ca o sălbăticiune plutitoare, senzaţia."

Senzaţia, mai mult decît întîmplarea, i-a ales pe protagoniştii naraţiunii, veniţi să asiste la mutarea rămăşiţelor pămînteşti ale rudelor lor într-un nou cimitir al unui oraş oarecare. Ce se întîmplă în exterior este important doar în măsura în care ar putea explica o mărturisire delirantă, cea a Augustei, principala voce narativă. Pentru ea, deshumarea Agatei, sora sa defunctă, este un test după cei patru ani de psihoterapie, la fel cum mare parte din scriere pare a fi un exerciţiu în cadrul (sau deja în afara) aceleiaşi terapii. Vitalitatea personajului, obsedanta percepţie a senzorialului din lume sunt în măsură să facă din acest roman mai mult decît unul "gotic" şi să evite căderea într-un morbid insuportabil.

De asemenea, prin intermediul aceleiaşi Augusta Degan, cartea testează posibilităţile cititorului a accepta formele deviante, pe care raţiunea le trimite în zona instinctelor sau a patologicului. Mai înseamnă o prezenţă acută a corporalităţii, de la "singurătatea nemaitrăită" indusă de o scenă tristă de carnaval pînă la erotismul asumat de personaje. Pentru Augusta, forţa erotică este singurul element care nu lasă ca personalitatea ei să se descompună, precum conţinutul unui sicriu scos la lumină după mulţi ani. La fel de seducător ca în Captivul, dragostea se petrece aproape în totalitate în cîmpul morţii. Dacă nu e vorba întotdeauna de un cimitir, este un oraş anonim, care aduce fiecărui participant la strania deshumare amintiri năucitoare (palpabile, gata să irumpă în realitate); mai este cîmpul faptelor mărunte, cele care îi ţin pe oameni împreună, respectabili, suportabili - şi acesta dispare, lăsînd loc unei alte ordini, a visului, a nevrozei.

Dora Pavel aşază aceste elemente într-un roman care nu caută să mulţumească sau să încînte cititorul. Faptul că nelinişteşte pînă la întrebări de genul "De ce pot accepta aşa ceva?" şi pînă la o confuzie - chiar de cîteva ore, cît durează lectura - între real şi ficţiune este forma sa de rafinament, una proprie cărţilor rare, greu de etichetat.

O recenzie de: Mihaela Butnaru