Autor: Ian McEwan
Rating:
(ediţia în limba engleză)

Romanul din 2001 al lui Ian McEwan are aparent toate datele posibile ca să deruteze un cititor modern: o poveste de dragoste de modă veche; scene de oroare şi umilinţă din cel de-al doilea război mondial; o familie nefuncţională, ai cărei membri singuri pot face obiectul unei analize extinse; explorarea milimetrică a vinovăţiei, a remuşcărilor şi a disperării; o reţea impresionantă de simboluri, semnificaţii, referinţe; deloc de neglijat existenţa unei ecranizări (Atonement, regizor Joe Wright) care nu lasă loc imaginaţiei, în caz că filmul este văzut înainte de-a citi romanul. Însă cel mai important element derutant este stilul, s-ar spune, pasăre rară printre preocupările romanului contemporan.

Lentoarea cu care e scris Atonement este preţioasă şi pretenţioasă, îndatorată unui stil pe care îl credeam istorie. Cînd vorbesc de stil, mă refer la eleganţă, discreţie, la efecte estetice a căror valoare, după postmodernism, pare un moft neobişnuit; mă refer la precizie în observaţie, aproape naturalistă, la senzualitatea aglomerării de amănunte, la tensiunea întreţinută prin strategii narative cu tradiţie, la aceleaşi strategii de secol XIX în descriere şi în consonanţa decorului cu dispoziţia unui personaj sau a altuia.

La acestea se adaugă, fireşte, lecţia literaturii moderniste, întîi prin stratul de text care face referire la alte scrieri; apoi, printr-un truc cu naratori: vocea narativă, aflăm la final, după ce am parcurs istoria povestită la rece, aparţine unui personaj implicat, Briony Tallis, iar acţiunea primelor trei capitole este o istorie alternativă, un ce ar fi putut fi cu final fericit. De remarcat, de asemenea, evoluţia lui Briony ca scriitoare, de la o fată de 13 ani care manevrează realitatea ca pe ficţiune pînă la cea care scrie o poveste aprofundată în stilul Virginiei Woolf, dar o poveste fără susţinere, şi în fine, la scriitoarea deja împăcată, iluzionată cu sensul răscumpărător al scrisului ei. Nu în ultimul rînd, o altă marcă literară a secolului XX este povestea despre poveste, meta-naraţiunea, dar mai ales povestea despre scris.

"The truth had become as ghostly as invention" este o cheie pentru povestea despre scris din Atonement. Ce efecte devasatatoare are dorinţa (şi putinţa) de a ficţionaliza se arată în primele trei părţi. De asemenea, din aproape în aproape, cititorul ajunge la ideea că scrisul e soluţia izbăvitoare. Ispăşirea şi eliberarea lui Briony de vinovăţie se fac în definitiv prin scris, acolo unde celelalte încercări de răscumpărare eşuează. Cu toate speranţele omeneşti în scrisul cathartic, corect întîmpinate de romanul lui Ian McEwan, mie "izbăvirea" mi s-a părut o consolare la fel de derizorie ca şi mărturia depusă de Briony în faţa judecătorilor. Cu atît mai multă admiraţie pentru McEwan, care construieşte o poveste simbolică în jurul dictonului "Ce mă hrăneşte mă distruge".

Voi încheia fără să vă atrag către concluzia că Atonement este o capodoperă a autorului în dulcele stil clasic, fiindcă nu i-am citit celelalte cărţi ca să pot compara. Pentru mine este însă clar că romanul excelează la nivel stilistic. O carte care insistă asupra formei, fără a deveni prin asta lipsită de fond, Atonement e în acelaşi timp cuminte şi împotriva curentului.

O recenzie din care puteţi afla mai multe despre acţiune şi personaje a scris Alin Gogan.

Scrisă de Mihaela Butnaru