Autor: Gí¶ran Tunstrí¶m
Rating:

Prima pagină, precum şi o notă biografică, lămuresc cine/ce este Sunne din titlul ambiguu al acestui roman: "district în Ví¤rmland (provincia Ví¤rmland)", "centrul activităţii de servicii şi turism din district". În roman însă, Sunne este mijlocul lumii în care se întîlnesc un pictor ratat, un astronaut tocmai revenit pe Pămînt, un preot avid de lectură şi fermecătorul prăvăliaş care povesteşte mare parte din întîmplările petrecute.

De fapt, în Sunne nu se întîmplă lucruri ieşite din comun la nivelul realităţii exterioare, dramele cresc, nefericite, ruşinoase, ca nişte ciuperci urîte, chiar în sufletele personajelor. Pe acestea le vede clar şi le simte acut băcanul Stellan, un om şovăitor şi umil, colecţionar de autografe mai mult sau mai puţin celebre, dar cu o nebănuită ingeniozitate în scris. Aceasta ar putea o incoerenţă a romanului, faptul că Stellan e un narator neverosimil de cultivat, ca şi cum ar fi departe de personajul Stellan, care are aceeaşi afecţiune pentru smochinele Kadota şi pentru sonoritatea numelui Descartes. Dar poate fi, de asemenea, o ambiguitate jucată pentru a demonstra cîte iluzii îşi fac oamenii cu privire la ceea ce ştiu şi ceea ce simt.

Părăsit de soţie şi îndrăgostit fără speranţă, Stellan îşi propune, ca vindecare, să scrie propria sa istorie a bărbaţilor celebri care au trecut prin Sunne. Ajunge însă la o mărturisire a propriilor slăbiciuni şi complexe, la fascinante delicateţuri privind sufletele concitadinilor săi, la concluzii clare, dărîmate imediat de altele noi. Se dovedeşte, pe alocuri, mai subtil decît "celebrităţile" despre care scrie, preotul liberal Cederblom, de exemplu, pe care pasiunea pentru cărţi nu îl învaţă nici un strop din ceea ce este afecţiune sau indulgenţă.

Jurnalul acestuia din urmă, comparat cu scrierea lui Stellan, căreia nu i se potriveşte alt cuvînt mai bun şi mai demodat decît "iscusit", cuprinde notaţii lipsite de orice iluzii cu privire la viaţa lui în Sunne, o "trezire la realitate" pe cît de brutală, pe atît de lucid analizată. Jurnalul aduce nuanţe noi, cumva mai sumbre, vieţii din Sunne. Ideea comună are însă legătură cu neliniştea care pare adusă de Vizitator, astronautul bizar apărut la petrecerea organizată în cinstea unui alt bărbat celebru, pictorul Harald. Dar neliniştea există pe deasupra oraşului şi în mintea personajelor dintotdeauna. Stellan o numeşte astfel:

"Uneori, spre răsărit, fiara se potoleşte şi aţipeşte cu botul pe labe. Dar răsăriturile pot fi crude. Nu vor să vină, deşi le chemi, şi cînd în sfîrşit vin, totul capătă contururi sfidătoare. Mă trezesc şi tot ce mă înconjoară îşi bate joc de mine. E atît de umilitor să ştii că lucrurile îţi vor supravieţui, că te pun la punct, că fac din tine o fiinţă mai ridicolă decît eşti. Zaharniţa, ceaşca de ceai, da, pînă şi muşamaua asta urîtă îmi va supravieţui. Dacă nu le distrug pe toate! Dacă nu dau foc casei, dar atunci""

Fără a fi încercat să cuprind măcar vreun sfert din ce se întîmplă şi ce se simte în Sunne, şi fără nici o pretenţie de a fi crezută pe cuvînt, ţin să recomand această carte încîntătoare. Se citeşte într-o duminică, să zicem, şi nu încearcă să schimbe lumea, dar cu siguranţă n-o mai desparte în "margine" şi "centru".

O recenzie de: Mihaela Butnaru