Caltaboşul
Scris de Mihaela Butnaru • 26 februarie 2008 • in categoria Lit. contemporana
Autor: Torgny Lindgren
Rating: 
Recenzia aceasta este despre o carte stranie, de fapt, chiar despre două cărţi, de aceea, de la un punct, ea s-ar putea să devină ireală. "Realitatea pe care păreaţi a o descrie este pur şi simplu închipuită, inventată şi inexistentă.", îi scrie redactorul-şef reporterului. Acesta din urmă povesteşte în articolele şi scrisorile sale (care vor constitui a doua carte de care spuneam) întîmplări din Avabí¤ck şi ţinuturile din jurul aşezării, mai ales minunata călătorie a trei personaje în căutarea caltaboşului desăvîrşit. Ceea ce pare invenţie şi fantasmă de netipărit convinge mai mult decît ar face-o reproducerea unei realităţi.
De fapt, greu de decis despre ce realitate e vorba: pe de-o parte, un bătrîn reporter continuă articolele întrerupte în 1947 de interdicţia redactorului-şef şi întinereşte scriind, se hrăneşte dintr-o ficţiune; pe de altă parte, ficţiunea, povestea din Avabí¤ck, acaparează atenţia cititorului şi face din cel care-o scrie un instrument. Dependenţa dintre autor şi scrierea sa, precum şi încercarea de a intui "ce înseamnă a scrie" duc la multe întrebări, cu unele începe capitolul al treilea: "Dar, de fapt, există vreo legătură între întîmplări şi scriere? E scrierea în sine o întîmplare? (...) Şi, de fapt, întîmplările se petrec în realitate, există întîmplări cu început şi sfîrşit?"
Pe lîngă acestea, ce sens şi ce valoare are scrisul susţinut de reguli inteligibile, obiective cînd se adaugă unei cărţi care pune singularul, individualul ca singur punct stabil? Caltaboşul e, dincolo de savuroasa căutare din povestirea reporterului, o astfel de carte: dărîmă ceea ce tocmai a construit şi nu se poate încadra în nici un şablon, fără a face din asta un semn al nonconformismului. A pune la îndoială autenticitatea vieţii reale, dar şi pe cea a scrisului ca iluzie nu mi se pare un semn de nonconformism, tot aşa cum refugiul în poveşti pare a spune mai multe despre noi decît vrem să recunoaştem (de exemplu, că viaţa reală îşi pierde din consistenţă, din savoare, că suntem în trecere pe lîngă ceva esenţial).
Despre esenţial vorbeşte călătoria celor trei personaje: Robert Maser, cel care şi-a falsificat viaţa şi Lars Hí¶gstrí¶m, un învăţător imun la tuberculoză şi la orice alt rău, secondaţi de Bertil, umbra şi cunoscătorul. Felul de mîncare pe care-l testează ei nu e obiectul unei distracţii culinare sau pretextul pentru o vedere turistică, ci scopul şi sensul vieţii lor - simplu, fără îndoieli. Semnificativ cum caltaboşul perfect îl găteşte cea mai urîtă femeie din ţinut, la care ajung abia la finele cercetării lor, iar pregătirea este un ritual pe cît de grotesc, pe atît de captivant. În acel loc există ceva care îi face pe toţi trei să revină, fascinaţi şi doritori de moarte.
Dar ce anume există în caltaboşul lui Ellen din Lillsjí¶liden e imposibil de spus. Tot, susţine ea. Aşa cum romanul din articolele reporterului spune, în cuvinte puţine, aproape tot despre viaţa omenească. Cît despre cartea-ramă, Caltaboşul lui Torgny Lindgren este, sub aparenţa lui modestă şi imprecisă, un roman aproape insolent despre realitatea ficţională şi falsurile în care se îmbracă adevărul.
Scrisă de Mihaela Butnaru
Citeste cele 4 COMENTARII si spune-ti parerea!
-
Mihaela Butnaru spune:
@Cristian: Să explic în ce fel mă interesează pe mine conformismul/non- la o carte ca a lui Lindgren. Aici, are legătură cu întrebarea anterioară: dacă are sens să pui şablonul peste ceva “inşablonabil”. De ce povestirea lui Lindgren nu se potriveşte tiparului? Cred că e vorba întîi de “legenda parodiată” de care spui tu. Mijloacele parodice au fost/sunt semn de “eu nu mă conformez cu ceea ce înţelegi voi prin x idee, cu regulile acestea”. Însă Lindgren continuă spre autoparodie, cartea lui mi se pare una mobilă, nefixabilă. Se sustrage standardelor aşa cum se sustrage caltaboşul perfect. Aşadar, nu se pune împotriva standardelor, cum face Flann O’Brien, de exemplu, ci le evită.
Cînd am scris “aparenţă modestă şi imprecisă”, m-am referit la umor fin, discreţie, înduioşare faţă de personaje (dar aici ar mai fi de discutat, ce fel de personaje, creaţii ale cui, ficţiunea din care ficţiune)
Hm, comentariul tău ar putea fi o altă recenzie :)
@Silviu: că m-am încumetat să scriu? :)
-
Pingback: Biblia lui Doré | bookblog.ro
cristian sirb spune:
27 februarie 2008 | 1:24 pm
Nu ştiu cât de important este conformismul sau nonconformismul acestui roman. Lindgren nu şi-a intitulat cartea: Caltaboşul – roman nonconformist, ca să-l putem bănui sau, mai rău, acuza de această pretenţie. La fel, nu aş şti să definesc “aparenţa modestă şi imprecisă”, pentru că eu nu am detectat-o în carte, dar erori de lectură se mai întâlnesc.
De asemenea, scopul vieţii lor, căutarea caltaboşului desăvârşit (un fel de Sf. Graal în zeflemea, după mine), nu este chiar unul scutit de îndoieli. Dar nu voi “spolia” plăcerea lecturii, dezvăluind chiar tot.
Introducerea romanului, generatoare de duioasă empatie, m-a asigurat că ţin în mână exact genul de carte de care m-am surprins într-o bună zi îndrăgostit iremediabil. Un reporter este “dezvăluit” a-şi fi născocit subiectele, corespondenţele. Pe mine m-a amuzat visceral (starea asta indus distrată a continuat pe tot întinsul povestirii) faptul că cei din redacţie descoperiseră mai demult că falsul ziarist inventează evenimentele despre care scrie, dar, “din respect”, au închis ochii o vreme.
Şi apoi, aerul de “living legend” (dar o legendă parodiată) al naraţiunii, specific (şi) lui Lindgren, realismul diluat magic (bătrânul care întinereşte, ideea imunizării prin contagiune), umorul subţire, generator de hohote cuminţi, interioare, ridicolul aparent al ţintei căutării celor doi camarazi.
Lindgren pune, de fapt, la îndoială rostul unor îndeletniciri umane “constipate”, bune doar de umflat EUL, cum ar fi, printre altele: scrisul obiectiv; înecarea în realism împreună cu perechea sa, fuga de ficţiune; ţelurile măreţe, ce nu fac decât să pună şi mai crud în lumină praful din care suntem alcătuiţi şi comedia pe care o trăim, crezând băţoşi că suntem actorii unei importante drame, sau viţăversa.:))
Avem de a face în Caltaboşul cu un fel de donquijotism gastronomic. Părerea mea este că se întrunesc toate şansele să ne “reuşească” ridicolul, atât atunci când pornim la cruciadă, către Jerusalim, imaginându-ne fiecare în posturi de mici mesia, cât şi atunci cînd purcedem să cucerim cetatea mezelurilor, pentru a ne însuşi reţeta secretă a unui caltaboş mereu sustrăgîndu-se standardelor.