Comentarii la: Colecţionarul

De către: Relax

Relax — Fri, 10 Feb 2012 15:52:20 +0000

Sunt de acord cu Madi, mi-a placut si m-a tinut cu sufletul la gura!Merita citita!

De către: Madi

Madi — Thu, 29 Oct 2009 13:54:39 +0000

Mie mi-a placut in mod deosebit cartea, am citit-o pe neresuflate si am si recomandat-o la randul meu. Nu sunt in masura sa critic recenzia facuta aici , dar mi se pare ca nu indeamna foarte mult la lectura cartii. Personal, mi s-a parut foarte inteligent scrisa. Faptul ca autorul ne prezinta ambele perspective, atat a victimei cat si a “colectionarului”, reuseste sa scoata in evidenta doua mentalitati total diferite, fara nici o sansa de a se intelege sau macar de a se agrea. Nu mi s-a parut o carte cu actiune previzibila, ba chiar din contra, poate ca ma asteptam la un altfel de final. Iar personajele ni se dezvaluie treptat, astfel ca pe tot parcursul cartii descoperim noi si noi trasaturi de personalitate. Ar fi multe de spus, dar concluzia e una singura: merita citita :)

De către: Yuki

Yuki — Fri, 03 Jul 2009 12:52:48 +0000

am tot asteptat sa-mi dai replica, dar ea n-a aparut: ori ai plecat in vacanta, ori…?

De către: Yuki

Yuki — Thu, 25 Jun 2009 10:55:32 +0000

okta: in primul rand ironia nu este singura trasatura a postmodernistilor.
Acum sa-ti arat ca exista totusi ironie in acest roman: ” Colectionarul” este scris la persona I, doar ca aceasta persona I sunt doua ( in prima parte patrundem in mintea lui Frederick, in a doua in mintea Mirandei), deci daca vrei, avem o persoana I dubla.
Apoi, Frederick este un functionar sarac, needucat, singuratic, la marginea societatii; Miranda face parte dontr-o clasa sociala superioara, este bogata, este frumoasa. Faptul ca Frederick reuseste sa castige o suma de bani ii da posibilitatea sa o rapeasca pe Miranda, singura lui modalitate de a ajunge la ea este tind-o prizoniera, si totusi pe tot parcursul romanului se incapateaneaza sa creada ca, dandu-i timpul necesar, Miranda va ajunge sa-l iubeasca. Nu e asta un pic ironic?
Miranda, la randul ei, este constienta de superioritatea ei fata de Frederick, pe care il numeste Caliban ( v. ‘ Furtuna’ de Shakespeare); Caliban este un mosntru, fiul unei vrajitoare care vrea sa aiba copii cu Mirnada ( cea din piesa lui S) pentru a umple insula de mici Calibani. Miranda, din romanul nostru, stie acest lucru, si mai stie ca Frederick habar nu are, il desconsidera total si complet pe F. si crede ca prin superiortatea ei va reusi sa-l pacaleasca. Ceea ce uita ea este ca cel care are cheia pivnitei si a libertatii ei este tocmai cel pe care il dispretuieste atat de mult. So, uite alt exemplu de ironie in roman.

P.S: nu exista niciun fel de atractie intre cele doua personaje, Miranda accepta jocul, crezand ca-si va pacali paznicul, asa cum am spus mai sus, ea nu era decat un dispret total pentru Frederick. Romanul este doar la suprafata povestea dintre Miranda si Frederick, Fowles a vrut sa arate ca nu poate exista coeziune intre lumile lor.

De către: mvs

mvs — Wed, 24 Jun 2009 19:09:11 +0000

Oana, asteptam recenzia ta, iar daca e indeajuns de reusita, o vom publica in categoria “Scrie pe bookblog.ro”

De către: Oana

Oana — Mon, 22 Jun 2009 19:48:57 +0000

Sincera sa fiu, citind cele de mai sus, am avut senzatia ca sunt scrise de o dragutza cosmopolitana la sueta cu fetele, despre ultima dintre cartile Sophiei Kinsella.
Pacat.
Si mie mi se pare ca nu l-ai priceput deloc pe “acest John”. Pe asa de multe planuri mi se pare superficiala abordarea, ca n-as putea sa le iau pe rand fara a face o noua recenzie cartii.

De către: okta

okta — Sun, 21 Jun 2009 11:12:24 +0000

De ce l-ai băga din start în oala postmodernă? Ba mai mult, “în cel mai pur sens al cuvântului”? Explică-te un pic. Când explici, să fii atent să nu-i atribui vreun dram de ironie, căci nu găseşti. Şi eu am căutat, multe pagini am crezut că Fowles scrie un pseudothriller, dar n-am găsit.

Eu, de exemplu, l-am pus lângă noul roman francez pentru faptul că “sentimentul”, ori de câte ori apare în roman, este pus laolaltă pentru cititor din descrieri metodice, uneori inutile şi repetitive. Cel mai bun exemplu, atracţia dintre cei doi se transformă în ură şi iar în atracţie şi iar în ură, dar te trezeşti că descoperi jocul ăsta pigulind alte chestiuni pe care ţi le serveşte naratorul.

Îmi fac mea culpa pentru decalajul cu jurnalul.

De către: Yuki

Yuki — Sun, 21 Jun 2009 08:10:30 +0000

‘Ştiu că de curând şi-a publicat propriul jurnal…’ —–de curand inseamna in 2003 vol. 1 si 2006, vol. 2, publicat postum ( John Fowles a murit in nov. 2005).
‘este genul de autor căruia îi lauzi capacitatea de a da în mintea unor non-literaţi. ‘; ‘Voi reveni pe-aici cu acest John, e versiunea british a noului roman francez…’—tind sa cred ca n-ai inteles nimic din scriitorul asta; John Fowles este un postmodernist in cel mai pur sens al cuvantului, de unde comparatia cu nopul roman francez?