Autor: Haruki Murakami
Rating:

Am zis în ultima mea recenzie că nu o să mai scriu despre Murakami o vreme. Şi totuşi o fac chiar acum. Asta dovedeşte că nu ar trebui să aveţi încredere în mine. Dar adevărul trist e că aveam de ales între cartea asta şi Stardust, a lui Neil Gaiman, şi aparent După cutremur a fost mai aproape de locul unde stăteam şi nu scriam această recenzie.

După cutremur este o colecţie de povestiri, centrate în jurul teribilului cutremurul din 1995 care a zguduit regiunea Kobe din Japonia. Oh, prefaţă a cărţii, ca întotdeauna îmi eşti de mare ajutor. De ce a trebuit să mă uit în prefaţă? Pentru că nu mai ţineam minte nimic din ce se întâmpla în carte, deşi am citit-o în urmă cu mai puţin de o lună. Şi asta pentru că multe din povestiri nu ies în evidenţă.

De fapt, După cutremur e mult sub Elefantul a dispărut, care e tot un volum de povestiri scurte, şi care nu are o recenzie pe site deoarece i-am dat cartea cuiva şi nu mi-a dat-o înapoi încă (dacă citeşti asta ştii ce ai de făcut). Poveştile din Elefantul a dispărut nu au un element comun (cum e cutremurul din După cutremur), dar în schimb au o mare diversitate în idei, şi câteva sunt chiar foarte originale pentru stilul obişnuit al lui Murakami. După cutremur în schimb gravitează mai mult în jurul oamenilor a căror viaţă se află în momente de răscruce.

Nu vă imaginaţi că e vorba despre supravieţuitorii cutremurului, pentru că nici o poveste nu are loc în Kobe. Cutremurul apare doar simbolic, la televizor, la radio, sau în frânturi din discuţiile personajelor. Povestirile ne duc într-un adevărat periplu pe tot întinsul Japoniei, din aglomeratul Tokyo, în Hokkaido-ul îngheţat, sau pe malul mării la Ibaraki. O poveste are loc chiar în Thailanda (care nu face parte din Japonia, dar nu ştim ce ne rezervă viitorul). În orice caz nimeni nu ajunge în Kobe, unde e cutremurul.

Cele şase povestiri pot fi văzute ca piesele de pe un album muzical. Începe destul de lent, cu Un OZN aterizează în Kushiro, continuă ceva mai bine cu Toţi copiii Domnului dansează, atinge apogeul cu Broscanul salvează Tokyo, şi se termină frumos cu Plăcintă cu mere. Peisaj cu fier de călcat şi Thailanda sunt acolo doar ca să fie. Ca pe un album muzical, câteva din povestiri au tranziţii între ele. De exemplu un personaj adoarme la finalul unei povestiri, şi altul se trezeşte la începutul următoarei. Nu e mare lucru, dar creează un efect plăcut, chiar dacă nu-ţi dai seama de asta.

Cineva care nu e obişnuit cu stilul şi tertipurile lui Murakami s-ar putea întreba "Ce naiba am citit?", sau "De ce citesc asta?", după prima povestire. E adevărat că toate au mai multe substraturi, dar adesea aceste substraturi se dovedesc destul de superficiale.

Dacă nu ar fi fost Broscanul salvează Tokyo aş fi fost foarte dezamăgit de acest volum. Povestea începe ca o nuvelă de Kafka: "când Gregor Samsa se trezi în patul lui ... se pomeni metamorfozat într-o gânganie înspăimântătoare" - "Când a ajuns acasă, pe Katagiri îl aştepta un broscoi uriaş". Plăcintă cu mere este şi ea una dintre povestirile mai bune din volum, pentru situaţia de viaţă pe care o portretizează (situaţie în care fiecare dintre noi se poate să se fi aflat cândva). Toţi copiii Domnului dansează este şi ea interesantă oarecum, pentru personajul ei principal şi mini-biografia pe care şi-o face în timp ce urmăreşte un bărbat în metrou. Restul sunt doar Murakami exersându-şi peniţa.

Nu ştiu dacă două povestiri fac cât un volum întreg, dar eu unul nu regret că am cumpărat După cutremur. Dacă aş fi într-o librărie şi aş avea două ore de pierdut probabil că aş mai cumpăra-o o dată, aş citi-o înt-un bar, şi apoi aş face-o cadou cuiva (poate chiar ţie).

În cele din urmă presupun că depinde cât de mult îţi place proza lui Murakami. Şi mie îmi place foarte mult, dat fiind faptul că recitesc În căutarea oii fantastice doar pentru că simt nevoia s-o fac. Dar nu îmi place destul de mult cât să dau volumului După cutremur mai mult de trei stele.

O recenzie de: Cristi Mitran