Autor: Jose Saramago
Rating:

"You don't need eyes, you need vision" (Faithless)
Să nu-mi spuneţi că voi aveţi încredere în oameni. Dacă aţi avea încredere în oameni, atunci de ce vă încuiaţi uşa noaptea? Să nu-mi spuneţi că voi credeţi că omul e o fiinţă fundamental bună. Că omul e aşa şi pe dincolo, că e creator, că e "superior", că e tatăl regnurilor inferioare lui, că din cauză că ar fi dotat cu sapiens merită să conducă lumea. Doar dacă ne-am uita la ce a făcut de când conduce lumea, şi nu ne-am mai vota încă un mandat. E clar că suntem o specie viciată. E clar că bătrânul Hobbes avea dreptate să spună că homo homini lupus (omul e lup pentru om). Suntem atât de buni la a face rău încât ce nevoie am mai avea de un Dumnezeu pedepsitor? Doar reuşim să ne autoflagelam suficient de convingător, nu?

Când am citit cartea lui Jose Saramago, Eseu despre orbire, am fost convinsă că se gândea la filosofia lui Thomas Hobbes, la starea naturală, caracterizată de bellum omnium contra omnes (războiul tuturor împotriva tuturor). Ca să ajungi în starea naturală, prin regresie, trebuie întâi să fie abolit Leviathanul. Adică guvernarea, inventată de om anume pentru a-i asigura protecţia şi pentru a instaura ordinea în cetate.

Cartea lui Saramago descrie etapele regresiei fiinţei umane înapoi la stadiul de animal (unele animale sunt mai bune decât unii oameni; de altfel, animalele din cartea lui Saramago nu orbesc), sau de sub-oameni. Când o epidemie de orbire izbucneşte în oraş, statul îşi arată slăbiciunea şi incapacitatea de a gestiona situaţia. Asta nu e aşa blamabil. Ce să le cerem? Doar sunt şi ei tot oameni. E aproape "normal" că se întreabă dacă nu ar fi mai bine să îi suprime pe cei afectaţi de orbire, decât să rişte răspândirea epidemiei. Noroc că, în curând, toţi îşi pierd vederea, şi în statul orbilor se instalează starea naturală. Ororile sunt descrise simplu, pentru că ele se fundamentează aproape logic pe caracterul nostru, al speciei: suntem făcuţi jumătate din indiferenţă, jumătate din răutate, spune unul dintre personajele cărţii. Nu putem să aşteptăm ori să pretindem iertare, milă, speranţă. Putem doar să încercăm să supravieţuim.

Nu mi-am notat foarte multe despre această carte, pentru că ipoteza studiată în ea nu constituie o noutate şi pe mine nu m-a şocat. Am citit-o ca pe o scurtă relatare istorică a unui fapt care încă nu s-a petrecut în forma asta, dar în alte forme parcă îl regasim de-a lungul "glorioasei" noastre istorii, sub formă de genocide organizate minuţios, războaie civile ş.a.m.d. Mi-au plăcut anumite accente folosite de autor - ceea ce ne face oameni şi ne deosebeşte de animale, nu e raţiunea, ci sentimentul; un astfel de sentiment ar fi "simţul omeniei" pe care îl găsim la p.91 -, alegerile pe care le face pentru eroii săi - grupul care totuşi supravieţuieşte oarecum demn, pentru că rupe acest lanţ al perpetuării faptelor rele gratuite împotriva semenilor lor, este condus de o femeie -, şi nu pot să spun decât că eu aş introduce această carte în manualele de literatură de peste tot din lume, ca lectură obligatorie.

Aţi observat poate, atunci când mergeţi pe stradă, cum mulţi dintre oamenii care trec pe lângă dumneavoastră evită să vă privească în ochi? Poate sunteţi unul dintre aceia? De ce ne ferim să ne privim? În Occident a devenit chiar o impoliteţe să te uiti la cineva mai mult decât câteva secunde. Se cheamă că te holbezi insistent. Saramago alege o epidemie de orbire pentru că, metaforic, ochii sunt oglinda sufletului. Orbirea de care vorbeşte el afectează în primul rând acest "organ" nepalpabil. La ce bun să mai ai ochi, dacă eşti orb? Mie alegerea autorului mi s-a părut foarte bună, aceea de a închipui o epidemie de orbire. În fond, cea mai mare maladie a secolului al XXI-lea este lipsa de comunicare dintre oameni.

Societatea umană funcţionează într-un mod misterios. Uneori în loc de solidaritate, vedem dezbinare. În loc de fapte bune, primim doar fapte rele. Cum de se întamplă aşa? Răspunsurile sunt multiple. Pentru început, dacă v-aţi imagina că de fiecare dată când daţi noroc cu cineva, daţi noroc cu un lup, un prădător, şi nu cu un miel, atunci aţi învăţa să fiţi precauţi. Pe de altă parte, schimbarea lumii începe cu sine. Ca să ne desăvârşim, să devenim mai buni, nu e de ajuns să facem faptele bune. E necesar să împiedicăm şi faptele rele, dacă ele se săvârşesc cu ştirea noastră.

Ultimul aspect din carte pe care vreau să îl aduc în discuţie este cel al credinţei. Lipsa credinţei atrage după sine, fără echivoc, un lanţ de fatalităţi, atât individuale cât şi la nivelul întregii societăţi. Religia creştina vorbeşte despre trei virtuţi ale unui bun credincios. Acestea sunt: credinţa, speranţa şi iubirea (cu o componentă crucială - mila). Saramago pare să facă referire la toate, pe parcursul cărţii sale. Poate că ele sunt cele de care depinde viitorul nostru ca specie şi mântuirea noastră.

Acord 5 stele din 5 Eseului despre orbire, din două motive: nu e greu să vorbeşti despre cartea lui Saramago, pentru că tema ei ne sună cunoscut tuturor. Ea stârneşte un ecou undeva în mintea şi/sau în sufletele noastre. Nu e nici uşor să vorbeşti despre cartea asta, pentru că ne-am pierdut obiceiul de a vorbi despre sentimentele noastre, şi cuvintele care erau folosite pentru a le descrie şi-au pierdut sensul. Ar fi ajuns, poate, să încercăm să ne uitam unii la altii, şi să acceptăm ideea că, în fond, suntem la fel: în primul rând oameni.
"I'm the left eye, you're the right. Would it not be madness to fight? We come one." (Faithless)

Scrisă de Măriuca Macovei