bookblog.ro

---

Fragment: „Dincoace şi dincolo de tunel. 1945” de Mariana Gorczyca

Scris de • 13 June 2019 • in categoria Lit. contemporana, Noi aparitii, Recomandari

Mariana Gorczyca

Dincoace şi dincolo de tunel. 1945

Carte publicată şi în ediţie digitală

Editura Polirom

Colecţie: Ego. Proză

Domeniu: Literatură română

ISBN: 978-973-46-7838-9

Cod de bare: 9789734678389

Format: 130x200 mm

192 pagini

Preţ: 27.95 lei

Și n-au făcut serbarea joi, 23 August. Li s-a permis duminică, 26. Un vânticel cald, de seară, își făcea simțită prezența. De prin toate direcțiile începeau să se adune. Stări amestecate. Curiozitate. Na, avea să se întâmple altceva. Oare cum mai e să te simți spectator la un spectacol pe bune? Dar pașii le erau târșiți și așteptările legate de ceea ce avea să se întâmple pe scenă destul de moderate. La naiba! Se aflau într-un lagăr de muncă forțată, nu la o masă în grădina de vară a Restaurantului Steaua, cu artiști de cabaret pe scenă ; nici în Sala ”Eminescu”, așteptându-l pe George Enescu să apară din culise cu vioara lui, cum avuseseră parte sighișorenii o dată, înainte de izbucnirea războiului.

Scaunele și băncile din lemn se umplură. Se priveau cu coada ochiului. Mai toți căutaseră ceva mai îngrijit de îmbrăcat. Așezați în primul rând, șefii vorbeau rusește cât se poate de tare. Nu prea erau curioși. Când făcuseră școala de ofițeri la Moscova sau la Leningrad văzuseră spectacole cu profesioniști, pe scaune tapițate, comode, cu cortine uriașe, cu orchestre numeroase, cu balet de mare clasă. Femeile miroseau a parfum nu ca astea din lagăr. În sfârșit, așa fusese ordinul, să încurajeze socializarea deportaților și organizarea de mici serbări. Cât avea să dureze? Maxim o oră; și se vor vedea după aia la tovarășul prim, acasă, la o petrecere.

... și mica fanfară începu un ritm sacadat de marș care invita la aplauze dictate de tobă: atmosfera se schimbă instantaneu; Inge Zikeli nu avu altă idee de a începe; așa veneau perechile în scenă în Transilvania. În cadența marșului, apărură toți cei care urmau să se dea în spectacol; muzica și pașii se opriră deodată; regizoarea apăru de pe lateral:-Privet, dorogiye tovarishchi!

- Respiră ușurată; pronunțase impecabil, ca la repetiția finală.

Atât a zis în rusește, după care a continuat în germană și Fritz a tradus cum că emoțiile celor de pe scenă sunt foarte mari și că ei cer îngăduință spectatorilor pentru micile imperfecțiuni. Inge a spus apoi că asta se datorează timpului puțin avut la dispoziție și oboselii după orele de muncă. Fritz a tradus însă ceva de genul că cei de pe scenă mulțumesc pentru ideea fericită a tovarășilor sovietici, cei care cu generozitate au permis ca micul lor spectacol să aibă loc.... și i-a făcut un semn lui Inge, ceva, gata cu vorbăria; Inge s-a conformat și a spus în rusește, citind de pe foaie:

- Priyatnyy vzgyad, tovarishchi!

Toți se retrag, într-o ordine prestabilită, în culise (două pături ținute paravan de trei șvabi, care se oferiseră voluntari). Mica fanfară, retrasă și ea jos, la marginea din stânga a scenei, intonă semnalul pentru începerea dansului tematic. Un Hei rup, hei rup plin de elan acompania sacadat coregrafia mobilizatoare. Fetele conveniră să își deschidă câte trei-patru nasturi de la salopetă, așa de-ale naibii. Ideea însăși le rumenise obrajii palizi de atâtea luni. Așa se face că, ori de cîte ori dansul tematic presupunea aplecarea fetelor spre obiectul muncii, cărbunele, ofițerii ruși din primul rând constatau deloc indiferenți o trăsătură fizică generoasă a deportatelor din Transilvania, o regiune de undeva din România. Țara aia ciudată cu locuitori care, când stau pieziș, le bate curu cu palma, le scoate limba, se strâmbă la ei, când se întorc cu fața complet, în poziția ghiocel. N-ai cum s-o ignori că atâta se bâțâie de îți vine să o iei la palme. Sau să o fuți. Sau și una și alta.

Programul se derula în continuare, spectatorii cu gândurile lor. Dacă cineva ar fi filmat ce era în mintea spectatorilor care aveau privirea spre scenă... ar fi ieșit un alt spectacol.

Deportații-artiști reintră cu toții în scenă.

În sceneraiu, ei anunțaseră oficial că vor să cânte în final și un cântec de-al lor, de acasă. Și li se permisese. Ofițerul care gira totul își imagină ceva cu bădița, gurița și portița. Numai că de pe la versul al treilea unii deportați încep să se ridice pe rând în picioare.

Siebenbürgen, grüner Tempel                     Transilvanie, plai de graiuri
mit der Berge hohem Chor,                           diferite-n fel şi ton,
wo der Andacht Huldigungen                      dar în rugăciuni unite
steigen in so vielen Zungen                           urcă limbile-mpărţite
zu dem einen Gott empor!                             spre dumnezeiescul tron

La strofa a doua își unesc glasurile cu cele de pe scenă.

Siebenbürgen, Land der Duldung,              Transilvanie tolerantă
jedes Glaubens sichrer Hort,                         adăpost credinţelor
mögst du bis zu fernen Tagen                        până-n zile-ndepărtate

als ein Hort der Freiheit ragen                      apără în libertate
und als Wehr dem freien Wort!                   Adevărul din cuvinte.


Era clar nu numai pentru ofițerul responsabil de program, dar și pentru ceilalți sovietici că tocmai ascultau un imn; câteva cuvinte le sunau cunoscute: Gott, Wohrt, Freiheit, Land...

Dar ceva straniu cu greutate de plumb le țintuia reacțiile. În mod normal, trebuiau să se ridice în picioare, să părăsească furioși cantina, să gesticuleze, să li se umfle venele, cel cu gradul cel mai înalt să amenințe. Erau țintuiți locului. Se uitau unii la alții parcă întrebându-se dacă să facă tam-tam, să se lase iar cu anchete, cu pedepse, cu schimbarea comandantului... Ca să nu mai zicem că se ducea dracu și petrecerea lor de după serbare, cu vodcă, cu șampanie, cu caviar, cu acordeon, cu bestiala Valentina Savițcaia venită de la Moscova să le cânte...

Tot foindu-se ofițerii și nehotărându-se dacă au chef de rapoarte, imnul se încheie. Deportații s-au reașezat și, de undeva din râdul din spate, a venit în față Otto Brukner, cu ochiul pierdut nebandajat, lăsat la vedere așa, împuținat. Sst, sst, se cerea liniște din spate.

Și liniștea se lăsă peste tot lagărul. Otto, înfipt parcă în scândura scenei, scoase o hârtie, o desfăcu, se uită la cei din public trecându-și ochiul de la rîndul ofițerilor la deportați și rosti calm:

- Vreau să mă lasați, la încheierea acestei serbări, să vă recit câteva versuri semnate de Ilarie Voronca, un poet evreu plecat din România și care trăiește azi în Franța. Iar Otto citi în germană, cu pauză după fiecare vers ; aproape că îi impunea solemnitatea rostirii și lui Fritz, care avusese timp să își învețe o traducere cât mai poetică și cât mai aproape de textul prim ; cu modestie sau mai degrabă cu inspirație, dublată de precauție, alesese să rămână jos, lângă scenă : Cel care domina momentul era Otto Bruckner, cu ochiul lui închis spre înlăuntru :

Plânsetele pot inunda toată viziunea

Suferința poate să-și înfigă ghearele în gâtlejul meu

Răcnetul, Amărăciunea pot să ridice ziduri de cenușă

Lașitatea, ura pot să-și întindă noaptea…

Nimic nu va întuneca frumusețea acestei lumi.

 

Și tăcerea se lăsă ca o cortină peste serbare, peste ochi umeziți… până când un ofițer rus începu primul să aplaude, mai întâi rar, apoi ritmic, apăsat, se ridică făcând un pas lateral, în așa fel încât aplauzele să se adreseze celor de pe scenă și celor care în acea seară fuseseră spectatori.

Nebunia care a urmat nu mai trebuie povestită. Îmbrățișări, înghionteli, țipete, râsete. Înviaseră și parcă spatele lor se îndreptase brusc.

***

Este o poveste de iubire între doi tineri sași, ea rămasă în Sighișoara, el deportat la Stalino, sau povestea unuia dintre cei mai tragici ani ai secolului XX? În fapt, cele două fire epice se susțin reciproc în acest roman în care totul stă sub semnul dublului: surorile, frații, albul troienelor de zăpadă și negrul cărbunelui, nazismul și comunismul... Una dintre puținele cărți din literatura română din care se pot afla amănunte despre viața unei comunități săsești transilvane, sever diminuate numeric după al Doilea Război Mondial, în timpul regimului Ceaușescu și în anii ’90, Dincoace și dincolo de tunel este un roman despre multiculturalitate și memorie.

 

Mariana Gorczyca este licențiată în Litere (1983) și în Jurnalism și Comunicare (2002), doctor în filologie (2007), prozatoare. Primul roman la Editura Polirom: Cheful nu se organizează, vine de la sine (2005). Alte romane: Cadență pentru marș erotic (ediția I, 2010; ediția a II-a, 2016, tradus în franceză, Cadence pour une marche érotique); Parcurs (2013, tradus în maghiară, Az utolsó ütés). Alte volume: Versuri pentru pauza mare, 2002; Să facem totul... Reviste literare și ideologie comunistă, 2007; Să iau cuvintele cu mine. 7 povestiri în 7 zile, 2016. Prezentă în mai multe antologii de proză. Publică în Observator cultural, Vatra, Discobolul, Familia, Accent, Saeculum, www.agentiadecarte.ro, Dilema veche ș.a. Membră a Uniunii Scriitorilor, Filiala Cluj, și a PEN Club România. Organizează la Sighișoara „Turnirul Scriitorilor”, festival literar care celebrează multiculturalitatea și diversitatea. Inițiază și dezvoltă proiecte despre implicarea în educație a scriitorilor, despre adevăr, libertate, manipulare, despre egalitatea de șanse, sub egida PEN.

 





Lasa un comentariu

Adresa de email nu va fi facuta publica. Campurile obligatorii sunt marcate cu *

Copyright ©2011 Bookblog.ro