Esti aici: bookblog.ro » Lit. contemporana, Silviu Man » Londra însângerată

Londra însângerată

Autor: Geoff Nicholson
Rating:
Editura: Leda

Una din trăsăturile omului contemporan este uşurinţa de a amesteca, adesea fără noimă, comportamente contrarii. Putem asculta meditativi o simfonie la filarmonică, dar, la o adică, un concert de trance nu e neapărat de refuzat. Putem admira, în egală măsură, pe Dostoievski şi pe Dan Brown. Putem să milităm pentru protecţia mediului, în timp ce, á la Al Gore, locuinţa noastră consumă cât o unitate militară. Cam pe aceste nisipuri mişcătoare îl găsim şi pe autorul Londrei însângerate. Tot oscilând între a scrie un roman pornografic şi a desena în culori tari un oraş antropofag, Geoff Nicholson a rămas în pană de benzină pe un teren narativ incert (care numai literaturii bune nu aparţine), unde spaţiul dintre acuplările spumoase este umplut cu nonsensuri cu pretenţii filozofice, nederanjate de vreo boare de talent.

Într-o asemenea zonă, naratorul nu poate fi altfel decât fad, indecis, opera devenind, în lipsa vreunei linii directoare, o masă amorfă, imposibil de digerat. Sedus de lumea pe care el însuşi o plăsmuieşte, naratorul plonjează în ea, renunţând la orice autoritate. De la prima pagină până la ultima, totul se petrece pe o orizontală a semnificaţiilor. Nu ai ce învăţa de la un astfel de narator în blugi, care pare că onanizeză împreună cu personajele lui, al căror lexic cuprinde în jur de 500 cuvinte, din care un însemnat procent desemnează diverse părţi anatomice şi variate procedee de utilizare a acestora.

De aici o serie întreagă de consecinţe, din care cea mai evidentă ar fi poate totala neverosimilitate a dialogurilor. Iată un un schimb încordat de replici, calchiat parcă de pe scenariile de la Hollywood:

“– Am zis că mi se pare că te-ai rătăcit.
– Nu, spune bărbatul cu fermitate, apoi iuţeşte pasul, suficient cât să pară hotărât, dar, speră el, nu şi înspăimântat.
– Mda, chiar cred că te-ai rătăcit.”

…continuat de o şi replică de o virilitate incontestabilă:

“– Băi, rahat cu ochi, să nu îndrăzneşti să mă acuzi de rasism”.

Ai putea spune că acestea sunt, de fapt, replici de o subtilă ironie; dar Nicholson nu practică nici cea mai mică distanţare faţă de personajele sale (o întreagă literatură stă sub acest semn al dezangajării critice a naratorului care fantazează iresponsabil). Lumea creată de el e bolnavă în sensul cel mai adânc clinic al cuvântului, iar el, în loc să atârne o plăcuţă cu “Nu intraţi! Nebuni de legat!”, aplaudă şi chiuie de plăcere.

De aici şi anemia identitară a personajelor. Fiind doar emanaţii ale obsesiilor naratorului, ele nu există în sine, nu au un “fir conducător”, sunt labile, evoluând într-un haos relaţional total. Astfel, Mick – haiducul justiţiar – este potent peste medie, voyeur de mare clasă, dar altminteri flegmatic ca un Humphrey Bogart (deşi nefumător), blând şi infatuat, logician şi teatral, niţel mizantrop, dar şi apt de a fabrica moralisme înduioşătoare pe tema violului în grup.

Străine de lume şi de sine, filosofia personajelor este, fireşte, binişor rarefiată. Merg oarbe înainte, nederanjate de nici un semn de întrebare. Întreaga lor morală se rezumă la un soi bizar de pioşenie pentru cele întâmplate la Hiroşima. Încercarea de sinucidere a unor asemenea oameni de hârtie creponată e penibilă, se consumă rapid, sec, cu iz de comedie americană proastă. Blocaţi în propriile instincte, protagoniştii nu pot decât să secrete nişte concepţii de viaţă delirante, precum:

“Am trăit istoria şi nostalgia. Am văzut moartea şi viaţa, şi însoţitorii lor cei palizi – sexul şi violenţa. Am văzut un oraş minunat, o naţiune, o mocirlă imensă, noul Babilon”.

Obsesia nu face decât să evidenţieze lipsa lor de autonomie. Totul se traduce în sexualitate, chiar şi gândul lui Stuart (oricum, destul de maladiv) de a merge pe jos pe fiecare stradă a Londrei: “Părea că o părăsise pe Judy, dar că îşi continua aventura cu Londra, pe care o urmărea, pe care încerca să o posede”. Dacă ar şti Geoff Nicholson cât de mult a fost semipersonajul său lăsat în urmă de o concurentă de la concursul “De ce iubim Bucureştiul”, ar înţelege cât de mult teren a recuperat Orientul în privinţa angoaselor urbane şi delirurilor… (îi rog pe cei mai pudici să sară peste acest paragraf):

“Mă posedă cu sălbăticie în mijlocul traficului nebun de la Romană, îmi muşcă sânii în urlet turbat de claxoane. Mă ridică pe culmile celei mai păcătoase simţiri în spaţiul lui larg, flegmat, înjurat şi manelat. Mă schingiueşte în faţa tuturor funcţionarilor publici, urinează pe mine chiar acolo, în holul ASE-ului. E murdar şi depravat.”

Londra ar fi putut fi singurul personaj interesant din volum. Din păcate, autorul l-a transformat într-un fel de Sodomă imbecilă, care i-a răpit orice fel de credibilitate (cum ar putea fi credibilă o Londră care, în mod democratic, “nu este nici a lui Shakespeare, nici a lui Dickens, nici a lui Dr. Johnson. Aparţine tuturor şi nimănui, turiştilor şi celor din afara oraşului, în aceeaşi măsură ca localnicilor”?). De remarcat că asemenea aberaţii patologice îşi fac locul numai când vorbim despre oraşe mari, deposedate de sine prin hiperdezvoltare. Altfel, nu cred că o Petrilă, un Făurei sau o Piatra Olt ar putea genera asemenea existenţialisme citadine de mâna a doua. Cel mult vreo nălucire lirică cu aromă simbolistă…

Că a venit vorba de lirisme, trebuie spus că romanul nu e alcătuit numai din fraze insipide, de “Învăţaţi englezeşte fără profesor”: “Pe strada Mapesbury din Willesden, am văzut şase cabine telefonice scoase din uz, smulse de pe amplasamentele lor şi aliniate în grădina unei case în care locuiau două familii”. Nu. Geoff Nicholson a scris o carte, deci e scriitor, deci trebuie aibă şi el niscaiva procedee stilistice justificative. Să dăm câteva exemple, pentru delectarea cititorului:

- “bărbatul plin de sânge priveşte tâlhăria cu un interes obosit”;

- “trotuarul era atât de pustiu, încât cei câţiva trecători nici nu i-au observat”;

- “Cât a fost student la Londra, oraşul l-a atras ca o pânză de păianjen benignă”;

- “Gabby a scos un sunet de satisfacţie în receptor”;

- “conţinea o mare cantitate de nuditate”.

Nu ne rămâne decât să ne manifestăm un “interes obosit” faţă de Londra însângerată şi să afirmăm că da, este un roman care conţine o “mare cantitate” de nulitate…

Scrisă de Silviu Man

Carti de acelasi autor

• Pe bookblog.ro nu exista deocamdata alte carti de acest autor