bookblog.ro

---

Manualul inchizitorilor

Scris de • 18 December 2007 • in categoria Lit. contemporana

Autor: António Lobo Antunes
Rating: António Lobo Antunes - Manualul inchizitorilor rating - recenzii carti

António Lobo Antunes - Manualul inchizitorilor - recenzie cartiÎn multe interviuri, António Lobo Antunes afirmă că scrie romane pentru că nu poate să scrie poezie, detaliind, pentru că între emoţia de la care porneşte şi scrierea emoţiei este o distanţă pe care nu o poate reduce atît cît şi-ar dori. Totuşi, romanele scriitorului portughez ne pun în faţa unei experienţe poetice copleşitoare, căreia îi pot fi găsite motive raţionale, cum ar fi:

1. Transcrierea unui flux al conştiinţei, mai bine spus torent, care te duce cu gîndul la Joyce şi Faulkner, dar este substanţial îmbunătăţită. O comparaţie relevantă pentru această transcriere ar fi aceea a unui om care surprinde gîndul în momentul în care acesta apare şi îl "oferă" în timp real. Nu ştiu vreun scriitor căruia să îi fi reuşit la fel de bine.

2. Condiţia refrenelor obsesive, replici iniţial lipsite de importanţă care apar legate de un personaj şi îl reprezintă mai exact decît orice descriere. Este cazul frazei Fac tot ce vor ele dar nu-mi scot pălăria de pe cap ca să se ştie cine este stăpînul (ministrul, principala figură din Manualul inchizitorilor) sau a refrenului Cine conduce? Salazar Salazar Salazar (un papagal cu cheiţă) Aceste fraze repetate nu numai fixează personaje, dar sunt şi o modalitate prin care Antunes înţelege descompunerea limbajului: dacă porneşti de la ideea că nu există lucruri cu sens, vei vedea că prin repetiţie ele capătă sens, pentru că trebuie să aibă sens, altfel mintea noastră le refuză.

3. Existenţa unor descrieri simultane: două situaţii îndepărtate în timp se amestecă ameţitor, singurul reper fiind tocmai refrenele de care spuneam mai sus. Asta eliberează textul de presiunea cronologiei, pe de-o parte, aşa încît orice paragraf are un înţeles de sine stătător, iar pe de altă parte, construieşte un labirint pentru cei care vor să dea un sens cronologic povestirii.

Aceste trei motive, cele mai evidente trăsături ale romanelor lui Lobo Antunes, deşi lămuritoare, nu sunt suficiente. Este inexplicabil cum o carte despre dictatură şi un ministru cu apucături de fermier poate crea o atmosferă atît de densă, încît efectele îi rămîn mult timp după lectură. Dar vom vedea că, în ce îl priveşte pe Antunes, multe din drumurile raţionale sunt închise.

Dacă dorim să ştim ce se întîmplă, de fapt, în Manualul inchizitorilor, care e scenariul, povestirea, complotul, vom ajunge pe primul dintre aceste drumuri. Povestirea în sine nu contează prea mult: pe vremea preşedintelui Salazar, unul din miniştrii săi, Francisco, e părăsit de soţie; fiul ministrului nu reuşeşte să îşi compună viaţa din petice; fiica ilegitimă a ministrului eşuează din acelaşi motiv al influenţei paterne; alte personaje-satelit îşi schimbă caracterul după cum se schimbă regimul politic. Pentru Lobo Antunes, acestea sunt condiţiile, povestea înseamnă circumstanţe, cu adevărat importante sunt persoanele care acţionează în aceste circumstanţe. Manualul inchizitorilor este, de fapt, o descompunere a naraţiunii aşa cum o ştim.

Apoi, dacă tindem să asociem acestor personaje o emoţie de-a noastră, o idee sau o amintire reapărută, ajungem din nou pe un drum închis. Deşi sunt inadecvate unei scheme sau unei tipologii, personajele din Manual nu emoţionează deloc sau emoţiile sunt prea amestecate ca să fie acceptate. Pe de-o parte, cum spuneam mai sus, putem eticheta fără să greşim un personaj prin replica lui obsesivă, pe de altă parte, apar detaliile care distrug prima impresie, apoi alte detalii care distrug a doua impresie... Poate că explicaţia este dată tot de autor, cînd declară că nu scrie cărţi din idei, ci cărţi din cuvinte. Descompunerea limbajului, pînă acolo unde credeam că nu se poate ajunge într-un roman, înseamnă, în acest caz, şi o schimbare legată de personaje. Ele nu mai sunt uşor de diferenţiat, nu le putem raporta atît de simplu la persoane reale, împrumutînd comportamente şi făcînd deducţii. Ceea ce povestesc personajele nu poate fi extins, se întîmplă în cadrul relatării sau comentariului lor şi atît. Toate conexiunile pe care le facem noi, în afara relatării, sunt presupuneri şi poate numai nevoia de logică le validează.

Nu înseamnă că Manualul inchizitorilor este un experiment insensibil, în care autorul, ca un dumnezeu literar, dispune atît de personaje, cît şi de cititori. Aceeaşi Portugalie fabuloasă este supra-personajul şi aici: navigatorii nu se întorc de pe mare, ci rămîn fixaţi în momentul lor de glorie : Cine conduce? Salazar, spune papagalul, chiar după sfîrşitul regimului. Ţii la mine nu-i aşa că ţii Isabel?, întreabă Francisco, chiar dacă Isabel pe care o întreabă plecase de ani buni. Vine domnul să mă ia cu maşina să mă ducă înapoi la Palmela, să mă ducă înapoi la ale mele, spune Albertina, deşi Palmela, moşia la care a lucrat, nu mai există.

Noi încă nu ştim ce se întîmplă cu durerea inconsolabilă, par a spune toate personajele. Aceeaşi senzaţie o dă şi sfîrşitul, care nu oferă nici o rezolvare, deşi există cîteva piste pentru presupuneri sau interpretări. Ca urmare, Manualul inchizitorilor nu este o carte de rezolvat, un ansamblu de relatări care trebuie puse în ordine şi astfel trebuie să apară o soluţie. Nu apare nici o soluţie, în schimb, apare o certitudine: un asemenea roman ne schimbă felul de-a citi.

Scrisa de Mihaela Butnaru





Citeste cele 5 COMENTARII si spune-ti parerea!

  1. Ovidiu Miron spune:

    Felicitari, Mihaela! Maine voi cauta aceasta carte! In final, spui ca “un asemenea roman ne schimba felul de a citi”. N-ar fi rau:). Cred ca ar fi excelent daca una sau mai multe carti ne-ar schimba modul nostru de gandire si comportamentul in bine:).

    raspunde

  2. Mihaela spune:

    Mulţumesc pentru apreciere, Ovidiu. Mi-ar plăcea să revii cu un comentariu despre cum ţi s-a părut “Manualul inchizitorilor”. Acum…merită să ne întrebăm dacă schimbarea e în bine pentru viaţa noastră exterioară sau în bine pentru cea interioară :) , pentru că din ce în ce mai des se contrazic.

    raspunde

  3. cristian sirb spune:

    Din nou, ce bine că cineva mai scrie şi despre construcţia cărţii, despe schelărie şi poroiectul ei arhitectural, precum şi despre “linia” specifică autorului. Eu unul am cam obosit să citesc spoilere şi atât. Care mai şi iscă aici schimburi nejustificat de violente de păreri. Având în vedere cât sunt de slăbuţe.

    Mă bucur că pentru mine nu există nici un fel de trimitere la Faulkner şi Joyce. Antunes seamănă cu el însuşi. Nu mai contează cine a inventat cărămizile cu care Antunes ridică o clădire cu totul aparte. “Neşansa” lui Faulkner et comp e că se numără printre primii. De atunci, modele s-au mai perfecţionat, au evoluat şi unii ca Antunes le-au desăvârşit.

    Vă urez an nou fericit şi mai multă îngăduinţă cu părerile tăioase şi drepte (vezi Rebecca).

    raspunde

  4. gabi mirea spune:

    Totusi cand afirmi asta “Toate conexiunile pe care le facem noi, în afara relatării, sunt presupuneri şi poate numai nevoia de logică le validează”. de fapt vorbesti de critica. Tu insati nu ai facut decat un sir de conexiuni in articolul pe care l-ai scris.Pe de alta, interesanta povestea cu lucrurile nelogice care se valideaza prin repetare ca logice. asta ar veni, revenind la discutarea cartii ca diferenta dintre faptele si ideile selectate la lectura care in sine pot sa fie decat ilogice (a le scoate din context le anuleaza automat logica)si comentariul care rezulta dupa amestecul in creuzetul critic care are o tinuta logica.De fapt m-ai facut sa ma gandesc la intregul proces de creatie – lectura- critica.
    Creatorul ia elemente diverse din realitate, taie, imbunatateste, foloseste un anume limbaj si face o carte.
    Cititorul strecoara si cateva pagini de fictiune printre numeroasele sale activitati. Cartea exista o vreme alaturi de puhoiul obisnuit de ganduri.
    Criticul pe langa practica oricarui cititor va selecta conform gusturilor sale anumite elemente care i se par revelatorii. Le va recompune cu o alta logica pentru a-si justifica verdictul.
    Hm, nu cred ca ti s-a schimbat perspectiva odata cu romanul lui Lobo Antunes. Mai degraba, ai avut niste revelatii critice care iata mi s-au transmis si mie mai departe.

    raspunde

  5. Mihaela spune:

    Cristian, tot tu spuneai de “pattern” la Antunes. Asta se poate întoarce împotriva lui foarte bine.

    Gabi, mulţumesc, eu am încercat să merg alături de carte şi n-am gîndit aşa general (deşi săritul ăsta din logică în logică merită o discuţie, clar). Dar este adevărat că pe cît m-a folosit cartea pe mine, distrăgîndu-mă periculos de la gîndurile obişnuite, pe atît m-am folosit eu de ea, confirmîndu-mi ipoteza.
    Cred ca putem compara ce face criticul sau cititorul avizat cu cercul pe care îl face un om de ştiinţă: porneşte de la un concret, abstractizează şi ajunge la concret. De-aici poate începe discuţia despre subiectivitatea criticului şi despre instrumentele sale fragile sau despre gluma cum că acel care nu poate scrie literatură scrie despre a altora.

    Nu, romanul lui Antunes nu mi-a schimbat perspectiva, a rafinat-o. E greu să accepţi naraţiuni “clasice” după el, cronologia devine supărătoare, conversaţiile apar forţat prozaice, îţi pierzi răbdarea; pe de altă parte, e necesar(ca într-un joc cu nivele -atunci cînd le sari, nu îţi vine să te întorci înapoi, dar îţi trebuie bonusul).

    raspunde

Lasa un comentariu Click here to cancel reply.

Adresa de email nu va fi facuta publica. Campurile obligatorii sunt marcate cu *

Copyright ©2011 Bookblog.ro