Autor: Alessandro Baricco
Rating:

Mi-e destul de greu să încep să vorbesc despre Mătase. Greu pentru că nu ştiu ce aş putea să spun despre nimic, de fapt. Ce este oare de spus despre neant, despre invizibil? Despre o poveste care are loc în imaginaţie, hrănită de iluzionarea bovarică a personajului principal? Cum poţi să redai în cuvinte, logic şi concis, o stare de inefabilă muţenie interioară care te împresoară cu fiecare paragraf?

Italianul Baricco ne spune povestea francezului Hervé Joncour şi incursiunea acestuia în lumea misterioasă a Japoniei. A capătului lumii. Unde timpul şi spaţiul par a se dilata. Ţara gesturilor şi a semnelor. Hervé abandonează cariera militară, sedus de verva lui Baldabiou, cel fără de vârstă, pasionat de sericicultură şi delfini. Evenimentele se derulează în a doua jumătate a secolului al XVIII-lea, când "Flaubert tocmai scria Salammbí´, iluminatul electric era încă o ipoteză şi Abraham Lincoln, de cealaltă parte a oceanului, lupta într-un război căruia nu avea să-i cunoască niciodată sfârşitul".

Pe parcursul a patru călătorii, personajul principal intră în spaţiul ireal, guvernat de legi si simboluri proprii ale lumii asiatice. Ispita, tentaţia reîntoarcerii îşi are izvorul în tăietura ne-orientală a ochilor "fetiţei" întinse lângă Hara Kei, furnizorul viermilor de mătase. Prins de farmecul privirii fixe, netulburate, de acel "soi de dans trist, secret şi impotent", Joncour uită de femeia care îl aşteaptă cuminte acasă, soţia lui, Hélí¨ne. Pe de o parte, el este "unul dintre acei oameni cărora le place să asiste la propria viaţă, considerând nepotrivită orice ambiţie de a o trăi", pe de alta, încearcă înfrigurat să descifreze mesajele pe care misterioasa companioană a lui Hara Kei i le trimite discret. Oare cum ar fi dacă...? Personajul este, însă, incapabil de orice gest salvator. Inerţie, resemnare, fatalism...

Femeia lui Baricco este de două ori enigmatică. Nu aflăm cine este însoţitoarea lui Hara Kei, ba, mai mult, suntem înclinaţi să credem că nu există cu adevărat; nu putem şti decât că tace, scrutează şi zâmbeşte (uneori) cu toţi porii. Este o iluzie, întruchiparea ideii de Femeie, un alean, o nălucă. Hélí¨ne este, însă, soţia perfect tangibilă a a lui Joncour, Penelopă credincioasă în aşteptarea lui Ulise, autoare a unei misive pătimaşe care contravine aproape flagrant imaginii subînţelese din debutul romanului, de soaţă castă, cuminte, supusă.

Frustrarea şi tristeţea cititorului în faţa unei asemenea frumuseţi, survin pe măsură ce lectura înaintează, autorul fiind un artizan desăvârşit al sugestionării. Personajele nu se confruntă niciodată unele cu altele. Se hrănesc din ambiguităţi. Moartea este "un dat", nu poate nicidecum zdruncina; viaţa este un spectacol pe care nu-l poţi întrerupe doar pentru că, din când în când, mijesc în tine pofte de a trăi, de a simţi sau de a te implica.
"Să mori de dorul a ceva pe care n-ai să-l trăieşti niciodată".
Mătasea. Neantul. Irealul.

O recenzie de: Ioana Ristea