Miruna, o poveste

August 11th, 2008 | Lit. contemporana, Silviu Man |

Autor: Bogdan Suceavă
Rating:

Oamenilor de mileniu III le plac poveştile. Sau cel puţin aşa susţin. Apreciem enorm la cărţile pe care le citim “originalitatea” narării, chiar dacă cel mai adesea această “originalitate” nu este decât o banală variaţie pe o temă standard, de succes. Descrierile plictisesc, portretele sunt puţin semnificative, fragmentele critice sau meditative obosesc. La fel, filmele, după succesul de casă şi dimensiunile bustului actriţei principale, trebuie să aibă un scenariu catchy, alert, “inedit”.

Ne plac poveştile, dar numai adaptate la realitatea în care trăim (sesizăm vreo contradicţie?), cu tipuri umane simplu schiţate, în care “ne putem regăsi cu uşurinţă”. Am căpătat însă o plictiseală suverană faţă de basme. Nu mai aduc vorba de ale noastre, cu Făt Frumos, Prâslea şi Ileana Cosânzeana (pe Sfânta Miercuri şi pe Sfânta Vineri le trec sub tăcere, pentru că se pare că sunt două individe care pot da naştere prin simpla menţionare a numelui lor la uriaşe conflicte de natură confesională), dar îmi pare nici Albă-ca-Zăpada nu mai e aşa de albă, nici Scufiţa aşa de Roşie… Dar nu pentru a-l înfiera pe Harry Potter în numele Tinereţii fără bătrâneţe… am făcut această introducere, ci pentru a situa în context o carte de o delicateţe ieşită din comun, care cred că va răspunde în egală măsură amatorilor de basme postmoderne, dar şi celor ce se simt exilaţi de la gura sobei.

Cred că Mihail Vakulovski greşeşte atunci când afirmă în prefaţă că “realitatea este izgonită mereu cu poveşti”. Există fără îndoială o funcţie de protecţie împotriva cotidianului orizontal, geometrizat, previzibil, dar cred că rostul poveştilor din Miruna… este unul mai adânc, acela de acces la tainele unei lumi în care omul “civilizat” nu poate pătrunde decât printr-un viol. Povestea are, redescoperită, vocaţie paideică: “Pentru Miruna, aceasta era lumea. Poveştile acelea închideau în ele nelinişti care se vor dezvălui mult mai târziu” . Tărâmul în care pătrundem, şi al cărui cheie este povestea, nu este izolat şi nici nu are bariere clar conturate. El se revarsă asupra lumii oamenilor, iar cu ajutorul poveştii îi rafinează trecutul şi îi învesteşte prezentul cu sensuri. Realitatea, astfel, nu este izgonită, ci izbăvită prin poveste.

De altfel, nu cred că linia de maximă tensiune a micului roman al lui Bogdan Suceavă este cea dintre poveste şi realitate (cine mai crede în asemenea graniţe, de fapt?), ci mai degrabă dintre o veşnicie care acum se manifestă tăcut, prin semne (povestea, fiind, prin esenţă un semn al veşniciei) şi un timp istoric care îşi trăieşte fascinat şi zgomotos primele acceleraţii.

Timpul istoric este esenţialmente tragic, poartă în propriul bagaj genetic violenţa, durerea, deznădejdea, prostia şi incertitudinile. Timpul istoric este “războiul din Vietnam, sau ancheta despre teroriştii palestinieni de la Munchen, lansarea ultimului Sputnik, ori lovitura de stat din nu ştiu care ţară a Americii Centrale” şi toate efemeridele din ziarele care ajung şi la satul Valea Rea. Veşnicia nu are nevoie de astfel de consemnări. Pe vremea când oamenii nu credeau că totul stă în puterea lor şi erau atenţi la semnele veşniciei, ştiau că “din cuvinte poate să se nască moartea”, se întâlneau “ori de câte ori unul se gândea la celălalt”, iar unii îmbătrâneau numai cu trei anotimpuri pe an. Mult mai important este tezaurul memoriei, testamentul de amintiri al bunicilor :

“… un amestec bine potrivit de istorii ţine pe spatele lui întregul Pământ şi ajunge să ne explice lucrurile dinlăuntrul lor înspre afară”.

Prin Miruna, o poveste, Bogdan Suceavă se situează radical la antipozii mainstream-ului literar de astăzi. Capabil de metafore inspirate, dar de o precizie expresivă de invidiat, risipite cu atenţie zgârcită prin text pentru a preveni orice devieri în stilistica de şerbet, Suceavă nu are nimic în comun cu proza priapică contemporană. Nu delirurile afone, bahic-narcisiace îi sunt caracteristice, ci obsesia pentru dozajul optim, pentru limpezimea fiecărei note din mica sa sonată literară. A rezultat din această obsesie o fărâmă de frumos, într-o perioadă în care frumosul a devenit o valoare marginală, la fel ca basmele cele vechi ale celor vechi…

Scrisă de Silviu Man

• Pe bookblog.ro nu exista deocamdata alte carti de acest autor