Autor: Christian Haller
Rating:

Christian Haller evită, am constat cu surprindere, toate clişeele prin care ar fi putut trece scriind despre Bucureştiul antebelic şi cel al anilor '90. Trece printre ele abia atingîndu-le, cu o naturaleţe care aproape că îl face să nu mai fie străinul. Călătoria lui are un scop atît de personal - regăsirea casei şi timpului în care bunicii şi mama sa au locuit la începutul secolului XX -, încît întîmplările turistico-pitoreşti la care ne-am putea aştepta sunt de la început anulate. Muzica înghiţită este o carte scrisă cu discreţie, atenţie la detalii, puţină încordare.

Nici nu se poate scrie altfel, cînd motivul este unul interior, întîi datorie sentimentală: "Acum n-a prea mai rămas timp s-o găsesc în trecutul ei, Ruth S., să o pot desprinde din stratificările anilor, poate să aud propria ei mărturisire, să aflu motivul pentru care a dispărut în timpul propriei vieţi ca o specie din preistoria pămîntului...şi totuşi a fost mama mea, o figură de la sine înţeleasă şi familiară mie de o viaţă." Ruth S., care aduce din trecutul ei românesc cuvinte fermecate, precum dulceaţă, şi ritualuri, precum acel Tchaigorum, Ruth S., care, spre sfîrşitul vieţii, amestecă amintirile, dar o păstrează intactă pe cea a Bucureştiului. Ruinele şi construcţiile-peste le vede doar fiul.

Apoi, întoarcerea pe strada Morilor este şi un răspuns la întrebarea Cine sunt eu? A ajunge la sine prin alţii, ar fi, foarte scurt, ideea. Identificarea cu bunicul, tata-mare, domnul care a ajuns plin de încredere şi demnitate în Bucureştiul anului 1912, este convingător trasată; la fel de frecvente sunt referirile la un profesor de paleontologie, ale cărui afirmaţii despre Archaeopteryx şi penajul păsărilor sunt interpretare prin legătură cu un alt fapt din trecut: fratele bunicului avea o fabrică unde vopsea pene.

De altfel, aceasta nu este singura legătură simbolică pe care o face Christian Haller. Toată cartea se construieşte pe baza simetriei, a unei prudenţe care nu-i permite să iasă din tiparele clasice, construcţiile simbolice, metaforele sunt folosite cu grijă. Scrierii îi lipsesc obscurităţile, dar îi lipseşte şi îndrăzneala. Poate că, pe lîngă motivul personal pentru vizitarea Bucureştiului, şi prudenţa duce la o viziune nepătimaşă, care evită pe cît posibil locurile comune.

Dacă aşteptam mai mult de la romanul lui Christian Haller? Cu siguranţă termenul "insolit" care i-a fost ataşat m-a făcut să cred că ar fi mai curajos, că o lume întreagă din trecut îşi va face apariţia luxuriantă în paginile cărţii, mai mult, că lumea aceasta va putea mărturisi despre ea însăşi, fără a avea nevoie de reflecţiile auctoriale.

Totuşi, încordarea şi prudenţa sunt cele care fac din Muzica înghiţită o carte atît de delicată şi elegantă. Momente ante- şi interbelice sunt schiţate rapid, surprind esenţialul, figura mamei apare cu o minunată claritate, iar construcţiei nu i se poate reproşa nimic. Prin urmare, cartea pe care o recomand nu este "un roman insolit despre Bucureştiul de altădată" (căutînd insolitul veţi fi, poate, dezamăgiţi), ci un roman cuminte.

Scrisă de Mihaela Butnaru