Autor: Margaret Mazzantini
Rating:

(ediţia în limba engleză)

Accidentul adolescentei, operatia pe muchie de cutit, amintirile trezite de scaunul gol, neputinta, durerea si atmosfera spitalului sunt un pretext pentru o poveste. O poveste pentru a-si cere iertare, pentru a se confesa, pentru a invoca iubirea in ajutorul fiicei aflate fata in fata cu moartea, pentru a-i arata ca mai sunt multe de trait sau poate doar pentru ca acum, in camera de asteptare, a gasit Timoteo timpul si cuvintele potrivite povestirii.

Cine e Timoteo? Un chirurg, un sot, un tata ca oricare altul. Insa ce nu se vede, ce nu se simte si nu transpare prin haine si gesturi este disponibilitatea lui pentru trairi intense (nu extreme, ci intense). El observa si simte mai adanc si mai acut decat oricine, cauta in fiecare lucruri mici care il fac unic, se sperie si greseste ca oricare din noi.

"Nu vorbi, Ada, nu spune nimic. (") Ce faci acum? Mananci seara in picioare? De ce nu te-ai casatorit? Sanii tai sunt foarte batrani? Fumezi? Barbatii s-au purtat frumos cu tine? Pe care parte dormi? Fiica mea a murit?"
De ce sa citesti povestea lui?

Pentru a afla ca iubirea nu are nici o legatura cu frumusetea, si invers; ca frumusetea nu are nimic de-a face cu luxul, puritatea sau perfectiunea; ca dragostea nu invinge totul (cel putin nu din prima ), nu invinge si firea umana. Dar iti dezvaluie trairi nebanuite.

Te gasesti impreuna cu Timoteo in fata unei nedumeriri: cum iti poate placea trivialul? Cum poti accepta si dori o femeie aparent vulgara? Cum tu, un om inteligent, cu pozitie sociala, pretentii intelectuale iti poti dori sa fii in pielea ei, in casuta aceea de langa viaduct, pe cuvertura cu flori, pe niste scari in ploaie? Afli ca iubirea nu e kitsch, fluturasi roz si plimbari de mana sub stele, iubirea e dorinta. Gasesti sentimente autentice, simple, firesti, ireversibile, totale. Sufletul dezbracat, in forma bruta, neslefuit, pur nu prin lipsa uratului, ci prin lipsa falsului, a mastii, a formei.

"Apoi am uitat. Si in timp ce uitam, viata ma premia."
Cuvantul care descrie cel mai bine cartea e sinceritate. Totul e real: suburbiile latine cu adevarul lor poate vulgar, felul in care destinul pare uneori ca te batjocoreste, persoana I, spitalul, femeia.

La sfarsit, nu poti nici sa condamni, nici sa deplangi, nici sa te miri. Povestea nu te imbie la visare sau la cugetari filosofice, doar te zguduie prin cuvinte si senzatii. E ca si cum te-ar lua la bataie: intai te urmareste, ii simti privirea, apoi te incolteste si nu iti lasa altceva de facut decat sa o infrunti. Te ia prin surprindere, te loveste in burta, te lasa pe jos tremurand, se preface ca pleaca, apoi te trezesti cu o noua lovitura in ceafa. Si plangi, nu de durere, compasiune sau romantism, ci pentru ca nu stii ce altceva sa faci. In putinele ragazuri care ti le lasa, ajungi sa ii ceri sa te loveasca din nou. Iti place pentru ca te simti viu. De fiecare data cand Timoteo sopteste in gand "Nu te misca" pare ca iti sopteste tie si iti vine sa iti tii respiratia. Si o faci.

Reviewer: Anca Cristina