Autor: William Faulkner
Rating:

Am observat două reacţii interesante - probabil că un pasionat al pămînturilor faulkneriene ar spune "reacţii de amator" - cu privire la orice carte a acestui autor: fie admiraţie terifiată, ca în faţa unui subiect despre care nu se vorbeşte, fie o încercare de a dărîma monstrul literar - de tipul "Da, o fi el mare, dar ştiai că în scrisori se plîngea că nu are bani de lemne?"

Nu voi încerca, prin urmare, să-mi arăt marea admiraţie pentru William Faulkner, nici să îl "vînd" ca fiind un clasic modern, uşor de înţeles, agreabil, fiindcă astfel aş porni tocmai de la ideea că romanele lui, în cea mai mare parte, sunt ininteligibile la prima vedere. Nefiind însă experimente de fizică sau tratate, marea lor forţă nu stă în a fi inteligibile, ci în a întoarce firea omului pe dos. La fel se întîmplă cu Pe patul de moarte (As I lay dying): elementul central - ultima dorinţă a lui Addie Bundren, de a fi îngropată în Jefferson, cu cei din acelaşi neam - confruntă temperamente diferite. Este, la o scară condensată, întîlnirea unor personalităţi neînduplecate, de o intoleranţă stranie. De asemenea, călătoria morbidă pe care o întreprinde familia Bundren, transportul sicriului pînă în Jefferson pe timpul inundaţiilor, dezvăluie conflicte al căror sens nu îl cunosc nici măcar cei care sunt implicaţi.

Pe de o parte, există distanţarea de lume a grupului Bundren, care împrumută nişte catîri pentru a trece de cealaltă parte a rîului, dar acceptă cu greu ospitalitatea sau reproşurile,
adică orice semn de implicare din partea celorlalţi; cea mai relevantă replică este a lui Anse, soţul moartei: "Socot că răzbim acolo". Pe de altă parte, este vorba despre dispersarea familiei, fiecare dintre fraţi devine un element stingher, singur cu secretul lui - fie o durere cumplită, fie nebunia, fie un copil nelegitim. Aparent, Addie Bundren era singura care făcea ca aceste individualităţi să trăiască împreună, în normalitate şi obişnuinţă.

De aici decepţia profundă, fiindcă elementul ordonator, mama, era totuşi supusă dezordinii. O fiinţă la fel de slabă ca şi ei, la fel de simplu încăpăţînată pe dinafară şi plină de nelinişti pe dinăuntru. La fel de tăcută asupra lucrurilor despre care se tace, dar directă, necruţătoare în judecata ei. La fel de hăituită şi neputincioasă:

"Îmi amintesc doar cum obişnuia tata să spună că raţiunea existenţei este să te pregătească pentru a putea sta mort timp îndelungat. Şi cînd trebuia să mă uit la ei, zi de zi, fiecare cu gîndul lui sau al ei, gînd egoist şi ascuns şi cu sîngele fiecăruia, străin de-al celuilalt şi străin faţă de mine, şi să gîndesc că aceasta părea singura cale prin care puteam să mă pregătesc ca să zac moartă, îl uram pe tata, fiindcă mă sădise. Aşteptam să greşească, aşa, ca să am prilejul să-i pedepsesc. Cînd lovitura cădea, o simţeam în carnea mea; cînd şuiera şi cresta, sîngele meu curgea şi, cu fiecare lovitură a nuielii, mă gîndeam: Acum mă simţiţi în voi! Acum însemnez ceva în viaţa voastră ascunsă şi egoistă, eu, care v-am însemnat sîngele cu al meu, pentru totdeauna." (Addie)

Călătoria familiei Bundren şi puterea moartei asupra celor vii nu arată faţa agreabilă a lumii. Din contra, e vorba despre desfigurare, micime, mîndrie, prostie omenească, demnitate nedemodată, şi mai ales cruzime. William Faulkner scrie perfect simplitatea complicată care cuprinde toate acestea, fiecare capitol al cărţii are suficienţa unei poezii, iar întregul, odată văzut ca întreg, te descompune. Însă nu ştiu cum se poate scrie despre moarte, altfel decît fără milă. Întocmai cum sună o reflecţie a celui mai sensibil personaj din carte:

"Era ca şi cum, atîta vreme cît înşelăciunea se depăna pe tăcute şi fără schimbări, fiecare din noi se lăsa înşelat, încurajînd-o fără să vrea, ori din laşitate, fiindcă oamenii sunt laşi şi se împacă, firesc, cu orice fel de amăgeală, fiindcă asta are un pospai de bunăvoinţă."(Darl)

Recenzia Anei-Maria aici

O recenzie de: Mihaela Butnaru