Autor: Haruki Murakami
Rating:

Aceasta va fi ultima mea recenzie la un roman de Murakami, pentru o vreme. Nu că aş fi rămas fără idei, cărţi sau comentarii asupra postmodernismului, ci pentru că lumea a căpătat impresia că Murakami a devenit subit un scriitor "la modă", care ne este băgat pe gât de edituri. Nu ştiu cât de adevărat este acest lucru, dar le sunt recunoscător celor de la Polirom că au tradus mare parte din opera lui, făcându-mi cunoştinţă astfel cu unul dintre autorii mei favoriţi.

Dar ce e prea mult strică în cele din urmă, şi m-am trezit într-o bună zi că nu-mi place Kafka pe malul mării, roman apărut în 2002. Trebuie să înţelegeţi mai întâi că primul roman al scriitorul japonez a apărut în 1979, deci are în spate o carieră de 27 de ani. Citind Kafka pe malul mării am început să mă întreb dacă bătrânul maestru nu a dat greş de această dată. Pe măsură ce cartea aluneca la vale ca un bolovan ce a strâns prea multă inerţie să se mai oprească la timp eu ma aşteptam din ce în ce mai mult să se salveze în ultima clipă, ca o pisică ce aterizează în picioare, lucru care nu s-a petrecut. Am rămas cu ochii în tavan, derulând înapoi în minte un accident feroviar. Nu mi-a plăcut cartea dintr-un număr de motive, cel mai important fiind că ceea ce citisem era foarte diferit de orice scrisese Murakami înainte.

Ca un copil care îşi stricase jucăria preferată am fost dezabuzat o vreme, apoi m-am plâns altora de asta şi în cele din urmă m-am apucat să citesc altceva. Dar întrebarea dacă "Murakami era mai bun înainte?" mi-a rămas undeva în fundul minţii. A fost nevoie de o zi leneşă de decembrie şi o călătorie înapoi în 1973 pentru a răspunde acestei întrebări.

Al doilea roman al lui Murakami, publicat în 1980, tradus în engleza, dar nepublicat în Statele Unite, Pinball, 1973 este a doua carte din "Trilogia Şobolanului". Primul roman din trilogie este Hear the Wind Sing, iar ultimul este În cautarea oii fantastice, despre care am vorbit acum câteva săptămâni.

Pinball, 1973 se descrie foarte bine şi singur, spunând încă de la început că "acesta este un roman despre pinball". Deşi este una dintre primele opere ale scriitorului, romanul lucrează cu foarte multe teme şi motive care vor deveni proeminente în romanele următoare. Marea, ploaia, rock "˜n roll-ul, fântânile, ţigările şi pisicile trec printre pagini ca o paradă stranie, transportându-mă înapoi într-un timp când totul era în regulă cu lumea. Am încercat să-i explic asta cuiva şi m-a întrebat de ce mai citesc dacă ştiu deja despre ce e vorba. Nu am putut să-i explic pe moment, dar acum pot să spun că mă simţeam ca într-o maşină care se aşează perfect la drum, şi o conduci ca o parte din tine. Sigur, poate că e o maşină veche, care intră greu în a cincea, nu porneşte din prima şi are puţină rugină sub aripă, dar e maşina ta.

Personajul principal este acelaşi narator apatic, fumător înrăit şi observator distant din În căutarea oii fantastice (nu e vorba de aceeaşi persoană), un tânăr care lucrează ca traducător la o firmă înfiinţată de el, şi trăieşte într-un apartament cu două gemene pe care nu le poate diferenţia între ele. Romanul descrie scurta sa obsesie cu pinball-ul, mai precis o anumită maşină de pinball. Celălalt plan narativ îl are în centru pe Şobolan, care trece printr-o relaţie stranie cu o femeie pe care o cunoaşte întâmplător. Naratorul şi Şobolanul sunt prieteni vechi şi îşi fac veacul în barul lui J, bar care poate fi considerat un fel de axis mundi pentru întreaga trilogie.

Nu mai pot să spun nimic despre acţiunea propriu-zisă a romanului, pentru că nu este la fel de importantă ca starea de spirit pe care o transmite. Pinball, 1973 este o meditaţie scurtă asupra singurătăţii, sufletului uman şi vieţii în general, oricât de aiurea ar suna asta. Câteodată simplul fapt că un personaj merge cu maşina până pe un deal şi priveşte marea e mai important decât o răsturnare de situaţie. Am savurat fiecare clipă din roman, şi cu fiecare pagină pe care o dădeam simţeam că mă întorc înapoi spre timpul meu.

Citind Pinball, 1973 am redescoperit lucrurile care îmi plăceau la Murakami, şi am căpătat speranţe pentru viitor. De aceea aştept traducerea în engleză a romanului After Dark cu un optimism incurabil. Doar se spune că adevăraţii credincioşi sunt cei care se ard cel mai rău, nu?

O recenzie de: Cristi Mitran