bookblog.ro

---

Ravelstein

Scris de • 6 March 2009 • in categoria Lit. contemporana

Autor: Saul Bellow
Rating: Saul Bellow- Ravelstein rating - recenzii carti

(ediţia în limba engleză)
Saul Bellow-Ravelstein - recenzie
"Nu poţi renunţa cu uşurinţă la un om ca Ravelstein, nu-l poţi ceda morţii."
Romanul unei prietenii stranii (dar oare există regulamente pentru prietenie?), Ravelstein este, în acelaşi timp, o carte-omagiu şi un necrolog bizar de comic, lipsit de gravitate şi regret. Mai mult, este cartea unui singur personaj, o celebritate intelectuală nonconformistă, profesor arogant, invaziv şi risipitor. Saul Bellow nu ascunde faptul că sub pielea textuală a lui Abe Ravelstein se ascunde prietenul său, Allan Bloom, care l-a rugat să scrie, să îl scrie.

Nu mi se pare relevantă măsura în care Abe Ravelstein se confundă cu Allan Bloom (dacă Bloom era un geniu hedonic sau dacă aventurile sale homosexuale l-au dus la moarte), pentru că personajul este valabil şi fără susţinere din partea biografiei reale. Ravelstein este o figură în care e posibil ca unii să găsească gesturi, fraze, sclipiri ale profesorilor pe care i-au întîlnit odată, pe cînd profesorii erau modele în sensul cel mai plin al cuvîntului şi influenţa lor nu se oprea la porţile universitare.

Trăind din împrumuturi, acest excentric ţine cursuri de ştiinţe politice, modelează gîndirea filosofică a studenţilor săi, dar şi viaţa lor amoroasă şi socială, nu ratează nici o bîrfă, nici o veste subterană, este de-a dreptul fascinat de reţeaua zvonurilor (de altfel, are un aparat telefonic impresionant, prin care primeşte toate aceste veşti). Pe cît de vastă îi este ştiinţa, pe atît de intens hedonismul. Gîndirea îi scapără, simţurile cer. Ravelstein trăieşte într-o continuă stimulare, captează toate informaţiile, e lacom de a şti şi a simţi.

După ce publică o carte aclamată în lumea academică şi vîndută peste aşteptări, viaţa bazată pe împrumuturi se transformă într-un dezmăţ de proporţii. De la costume de mii de dolari, alese cu grijă şi pătate de cafea cu prima ocazie, pînă la o maşină scumpă pentru iubitul său, de la călătorii pariziene la hoteluri de lux, porţelanuri Lalique şi covoare orientale, Ravelstein nu are nici o restricţie.

Prietenul lui apropiat, care este şi naratorul-mască, numit Chick, este cel care descrie ospeţele, discuţiile înflăcărate şi sfaturile lipsite de delicateţe ale acestui personaj care umple spaţiul cu prezenţa sa energică, nepoliticoasă, cu excesele sale şi veşnicul grup de studenţi pe urmele sale.

Probabil partea cea mai atractivă pentru o parte din cititorii români este o altă legătură cu realitatea: personajul Grielescu, sub care s-ar ascunde Eliade. Deloc flatant, portretul lui Grielescu arată un infatuat care pluteşte în lumea ideilor pure, galant cu doamnele, cu o nelipsită pipă, un personaj dispreţuit de Ravelstein pentru suficienţa sa hieratică, dar mai ales pentru legăturile cu Garda de Fier. Desigur, un portret în tuşe groase, care nu va încînta nici un admirator al lui Eliade, în măsura în care acesta s-ar lăsa tras în confuzia ficţiune-realitate.

Deşi pare mai curînd nesuferit, egoist şi răutăcios, portretul lui Ravelstein este scris îndeajuns de subtil încît să stîrnească înduioşare şi amuzament. Romanul aduce în discuţie atît probleme de filosofie politică (în felul exploziv al profesorului), cît şi reflecţii asupra vieţii şi morţii, a morţilor vii (cei care trăiesc în minte, amintiri şi în scris), asupra bătrîneţii şi bolii. Rămîne totuşi o carte senină, însufleţită de figura hiperbolică a lui Abe, dar şi de cea a soţiei lui Chick, Rosamund. Între excesul nesăbuit şi "delicateţea feciorelnică", Saul Bellow a scris un roman inteligent şi sensibil.

Scris de Mihaela Butnaru




Citeste cele 6 COMENTARII si spune-ti parerea!

  1. secession spune:

    Scris pe nerăsuflate, cum lectura, bănui…La final, aproape că am gâfâit (acesta e un compliment). :))

    Eliade chiar aşa era, ardea după aprecieri, suferea când acestea nu veneau la timp, şi le aducea singur când nu veneau deloc. I se iartă, sper. Era tinerel. A muncit, apoi, pe brânci şi a făcut ce trebuia din vasta lui inteligenţă.

    La fel, adeziunea din tinereţe la zeama lungă, ridicol fascizată, servită de Legiune e de înţeles, dacă înţelegem bine epoca. Nu folosind clişeele de azi ale corectitudinii politice şi urii de sine europene.

    raspunde

    • Într-adevăr, este o carte de citit pe nerăsuflate. Nu acelaşi lucru aş spune despre postfaţă. Pe mine m-a mirat insistenţa, în aceasta din urmă, asupra portretului Grielescu-Eliade, încercarea de a-l salva, în fine, mi-a picat neplăcut spălarea în zece ape a “valorilor naţionale”. Spune multe şi triste.

      raspunde

  2. secession spune:

    Spune multe, da. În primul rând, puţin ar trebui să ne pese de opţiunile politice, sexuale (la fel şi de originea sa socială, iubirile sale) din tinereţe ale savantului român.

    În al doilea, Eliade nu are nevoie de postfeţe pătimaşe la romane care nu-l au ca figură centrală pentru a fi “spălat”.

    În al treilea rând (o “extensie” a celui de-al doilea), nu se discută aşa ceva într-o postfaţă. E inelegant, e stupid, e prea… jurnalistic.

    Dar să citim Bellow, totuşi. :)

    raspunde

  3. secession spune:

    Rectific câte ceva:

    First of all, portretul lui Ravelstein (că e sau nu e A. Bloom, chiar puţin importă) este exact aşa cum bine l-a surprins Mihaela mai sus. De altfel, cartea este scrisă de celălalt “central”, adică naratorul, în scopul declarat al mărturiei, al fixării biografice (omagiu e bine spus).

    Chick nu scapă atât de uşor de spectrul prietenului mort (cred şi eu, dacă în jurul aceluia i se spiralau: viaţa, amorurile, ideile). Personajul este un pur antipatic, nu te prea lasă să-l iubeşti, persiflându-te când te apropii de el, de dincolo de paginile cărţii. Găsesc în această antipatie pe care o simt faţă de Ravelstein mai multe “necunoscute” ale unei ecuaţii închipuite de mine.

    Una ar fi aceea că Bellow şi-a izbutit demersul: A CREDIBILIZAT până la stadiul carnal o semi-ficţiune. Ravelstein are suflu pe hârtie. Respiră. Îl urăsc, deci există – ar fi formula potrivit-magică pentru asta :)!

    Cealaltă “necunoscută”, vizibilă pentru oricine – de altfel, exhibată în scopuri polivalente (apărare, provocare, afirmare a identităţii) – este evreitatea. Evreitatea lui Ravelstein este plimbată şi neostenit susţinută pe spaţii întinse în carte. Partea asta mi s-a părut un pic nereuşită, artificială, dar poate fi pentru că eu sunt obişnuit cu alţi mari creatori evrei (W.Allen, P. Roth, Konrad, Kertesz), care demonstrează o mai corozivă autoironie (îndreptată atât către sine cât şi către anumite fixuri post-ghetoizare ale etniei) şi o mai slabă înclinaţie către rememorare agresivă, autovictimizantă a tragediei petrecute în deceniile 3 şi 4 ale sec XX.

    În această linie, înţeleg mai bine de ce S. Antohi a alocat aşa mult “cazului” Grielescu-Eliade în postfaţa sa. Prezentarea lui Eliade este realmente nedreaptă (străveziu ficţionalizată fiind, irită şi mai mult) şi, consider, aproape inutilă intrigii. Sigur, intenţiile autorului or fi fost să sprijine conceptul mai sus schiţat al “evreităţii” (să-i spun “iudaism”, ca să sune mai clar ce vreau să subliniez?). Am mai afirmat-o în alte rânduri: zgândărirea unor răni în scop de veşnică neuitare trebuie făcută cu un anume stil, cu o anumită delicateţe. Altfel, uşor se poate depăşi firava linie dintre pios parastas şi provocare. Nu ştiu cât se mai poate defila cu împingerea asta a lui homo europaeus în corzile culpabilităţii. Insistenţa pe această tactică, disimulat reparatorie, poate deveni o provocare în sine (semănând mai degrabă cu o acţiune de dresaj, de condiţionare pavloviană, de dominare prin inocularea vinovăţiei), o închidere a cercului vicios, o nesperată justificare pentru odioşii antisemiţi.

    Să mă întorc la Grielescu-Eliade. Savantul român o fi fost omul vanitos, pedant, egolatru, cu un nevidecat complex al provincialului. Dar să-l prezinţi încă deformat, după 50 de ani, de prisma – compromiţătoare, nu-i vorbă – convingerilor sale ideologice de tinereţe…E simplist, contraproductiv, maniheist, fatigant, redundant. E o probă a inteligenţei cuiva, alături de adaptabilitate, abilitatea de a ierta. Cartea putea curge foarte bine fără această paranteză cu Grielescu. Şi nu numai: putea fi şi mai cursivă fără ca Bellow să-şi fi chinuit personajele cu neverosimile dezbateri de salon despre ‘cum a fost posibil’.

    Impresia de artificiozitate planează, în accepţiunea mea, şi asupra trimiterilor socio-politico-economice, din câte am înţeles, recurente (trăsătură definitorie) în literatura lui Bellow.

    Scuze pentru întindere.

    raspunde

    • Comentariul tău ar fi bun de recenzie în sine. Mulţumesc că ai scris.

      Pe mine nu m-a deranjat ”cazul” Grielescu-Eliade, poate pentru că nu am nici o emoţie referitor la cărţile lor? Nu ştiu, nici nu am stat să suprapun ficţiunea peste realitate, nu am simţit nici justa (de ce justă?) iritare că-mi sunt atacate valorile naţionale. Doar m-a distrat caricatura. Pînă la urmă, felul în care este prezentată caricatura lui Grielescu spune ceva despre Ravelstein, nu despre Eliade.

      Felul în care îi vedem pe alţii şi vorbim despre ei spune ceva tot despre noi, nu?

      Şi problema evreităţii, iudaismului, cum vrei să îi spunem, mi se pare caricaturală în carte. Iarăşi, nu mi-a făcut lectura mai puţin plăcută.

      raspunde

  4. secession spune:

    Am recitit acum majoritatea acelor pasaje, pe care tu le găseşti în mod fericit, salvator, ”caricaturale”, şi în care personajele centrale se războiesc inutil şi total necredibil (şi ca ficţiune, şi ca fapt real) cu mortăciunile nazistoide. În continuare, îmi pare mai limpede demersul de a simula caricatura pentru a strecura ranchiuni personale nerezolvate decât, invers, a caricaturiza neputinţa iertării.

    De asemenea, intenţionat am rezervat postfaţa, firesc, pentru după lectură. O găsesc bună, argumentată, nu apără nici un fel de ”valori naţionale”, nu ştiu unde ai detectat tu asta. Ci continuă ideile de bun simţ ale unui Norman Finkelstein – Industria Holocaustului. În mare măsură, nu aş fi crezut, dar ideile mele se întâlnesc cu ale postfaţatorului!

    Nu vreau să trec drept lipsit de umor, dar nici Bellow nu pare a sta mai bine la capitolul ăsta. Caricatură reuşită este Ravelstein, repet. Din păcate, nu toate tuşele care participă la realizarea portretului său sunt inspirate sau de substanţă. Am citit cu toate antenele bine orientate pasajele incriminatoare sau aşa-zis demascatoare. Nu am văzut nici un fel de detaşare (auctorială) spiritualizantă în discuţiile acelea. Nu ştiu nici măcar de ce aş fi zâmbit, darmite să şi râd.

    Simt că îţi invidiez îngăduinţa cu care ai tratat romanul de faţă. Ochiul meu a sesizat, însă, altele. Falsificarea realităţii este prea pervers-expeditivă ca să nu bănuiesc autorul de parşivitate ultimă (un fel de adio de-o onestitate gratuită). O reglare de conturi neglijentă, în fuga mâinii pe tastele maşinii de scris. Cred că am învăţat şi eu de atâţia ani să despart jocul literar de pura secreţie biliară vărsat în pagini de carte. Putea fi oricine în locul lui Eliade. Poţi să vibrezi sau nu citindu-i cărţile. Tot aşa aş fi simţit. Bellow produce un roman politizat, uitând că nedetaşându-se suficient de personajele lui, trebuie să fie pregătit să asiste (de dincolo de mormânt) la discuţii ca aceasta. Convingerile acelea atât de drastice sunt evident şi ale lui.

    Nu ştiu, ceva nu se lipeşte la romanul ăsta. Ceva nu stă laolaltă cu restul. În jurul lui Ravelstein, în afara salonului lui, ”intriga” este plată, nu depăşeşte nivelul discursiv al unui bun articol politic din Idei în Dialog. Odată cu Ravelstein, de fapt, cartea murise şi ea, dar Bellow se încăpăţânează s-o continue încă aproximativ 50 pagini. Nu înţeleg nici la această oră pentru ce!

    raspunde

Lasa un comentariu Click here to cancel reply.

Adresa de email nu va fi facuta publica. Campurile obligatorii sunt marcate cu *

Copyright ©2011 Bookblog.ro