Autor: António Lobo Antunes
Rating:

Să presupunem că acestea nu sunt două romane scrise de António Lobo Antunes, aşa cum l-am descoperit în lecturile trecute.
Să presupunem că sunt scrise de un tînăr psihiatru, trecut printr-un război care nu era al lui, pe lîngă cruzimea brută şi pe lîngă moarte.
Să spunem că nu sunt romane autobiografice, că nu sunt autoficţiuni, termen apărut cu vreo doi ani înainte, deşi tentaţia există.
Să mai facem o presupunere îndrăzneaţă: că aceste două romane sunt feţele aceleiaşi monede.

Sărutul lui Iuda este o conversaţie într-un bar din Lisabona, o aparentă conversaţie, pentru că despre distrugere, decădere, singurătate greu se poate vorbi în dialog. Tema nu e dată spre încrucişarea ideilor şi a ipotezelor fanteziste, războiul şi mizeria nu se pot găsi în cadrul dezbaterii sau al schimbului de opinii. De aceea romanul e atît de delicat, încît pare stînjenitor să îl lauzi. Vorbeşte despre lucruri ultime, despre apropierea morţii, despre cea mai cruntă disperare omenească, din perspectiva unuia care le-a experimentat.

Luciditatea şi cinismul cu care naratorul se referă la războiul din Angola nu sunt domolite decît de un patetism de egală măsură. Acest amestec stînjeneşte şi uluieşte un cititor care trăieşte în lumea violenţei soft, a televizării dezastrelor. Se întîmplă cu romanul acesta din 1979 să fim puşi în faţa unei autentice şi disperate descompuneri, iar forma literară are foarte puţin de-a face cu asta. Înainte de a cizela metoda descompunerii limbajului, a cărei precizie am admirat-o deja, Lobo Antunes îşi concentrează atenţia pe sentimentul brut, autentic, greu. Noi nu prea ştim ce să facem cu el acum, trecuţi prin atîtea rafinamente literare, poate de aceea cartea întîi nedumereşte şi apoi este acceptată ca "valoroasă, dar cam exagerată". Oricum, poezia obsedantă a Lisabonei de aici a început:

"Sigur este că, pe măsură ce Lisabona se îndepărta de mine, ţara mea, înţelegi? devenea ireală, ţara mea casa mea, fiica mea cu ochi luminoşi în leagănul ei, la fel de ireali ca şi aceşti copaci, aceste faţade, aceste străzi moarte pe care lipsa de lumină le face să semene cu un spart de tîrg, pentru că Lisabona, ştii, este o chermeză de provincie, un circ ambulant montat pe malul fluviului, o închipuire din azulejos care se repetă, se atrag şi se resping, decolorîndu-şi culorile deja spălăcite, în pătrate geometrice, pe trotuare, nu, pe cuvînt, locuim într-un oraş care nu există, este absolut inutil să-l cauţi pe hartă pentru că nu există, poţi găsi un cerculeţ, un nume, dar oraşul nu există, Lisabona începe să capete formă, crede-mă, de la distanţă, să cîştige profunzime şi viaţă şi vibraţie..."

Memorie de elefant, apărută în acelaşi an, are în centru un medic psihiatru, care trăieşte oroarea spitalului, incertitudinea, însingurarea. Reflecţiilor lui, scrise cînd la persoana a treia, cînd la persoana întîi, nu le lipseşte tonul lucid şi patetic din Sărutul lui Iuda. Rămas de asemenea fără patrie (şi-a părăsit familia în ciuda iubirii pentru soţia şi fiicele sale), capturat între conţopiştii emfatici ai suferinţei, psihiatrul încearcă să răspundă la întrebarea Oare cînd am dat-o în bară? Căutînd răspunsul, medicul reflectă alienarea, îndepărtarea omului de sine, nefireasca ascundere de el însuşi. Memorie de elefant revine la înstrăinarea existenţialiştilor, doar că o pune într-un context baroc, al decăderii luxuriante. Nu ne miră aşadar frazele ca nişte liane, abundenţa detaliilor, drumul scurt între sarcasm şi sentimentalism. Pentru medicul narator, spitalul este totuşi locul în care propria depresie se potriveşte cel mai bine:

"Aici, şi-a spus medicul, se revarsă mizeria ultimă, singurătatea absolută, tot ceea ce nu mai reuşim să îndurăm, cele mai ascunse şi mai ruşinoase sentimente, într-un cuvînt, ceea ce, cînd este vorba de alţii, denumim nebunie şi care în fond ne aparţine şi de care ne apărăm diagnosticînd-o, închizînd-o în spatele gratiilor, hrănind-o cu pastile şi picături pentru ca ea să poată rezista, dîndu-i bilet de voie la sfîrşitul săptămînii şi îndreptînd-o spre normalitate care probabil că nu constă în altceva decît în a te lăsa împăiat din viaţă."

Golite, seci, sentimentale sunt personajele ambelor romane, şi totuşi păstrează o speranţă. Anxietatea lor e tratată, se sugerează, de un compromis, de o coborîre într-un cotidian mai mizer decît al lor. Tot singurătatea şi muritori vor găsi şi acolo.

Scrisă de Mihaela Butnaru