Autor: Miron Bergmann
Rating:

Ce este un comisar? O fiinţă care îşi stabileşte de dinainte un adevăr şi trebuie să ajungă la el indiferent de împotrivirile realului. O fiinţă care a trecut de nivelul robotului, care a fost îndeajuns de instruit pentru a face singur rău, căruia trebuie să-i dai doar prilejul pentru că drumul şi-l va face singur, cu instinctul fiarei ce nu are a se teme de nimic. Este una dintre cele mai bine adaptate fiinţe ale junglei şi asta te face să te întrebi dacă în funcţie de opinia noastră fundamentală asupra lumii, nu cumva trăim în realităţi total diferite, jungla, grădina, norii".

Eroul acestui roman autobiografic - Miron - se psihanalizează şi încearcă să înţeleagă de ce a procedat aşa dogmatic în tinereţea sa, ce l-a determinat să ajungă la perversităţi ale răului despre care nu bănuia că le-ar ascunde, de ce nu-l frământă prea tare remuşcările pentru destinele a numeroşi artişti nenorociţi de el, o vreme marele jandarm al literelor bucureştene. Cât adevăr este în mărturisirea sa, câtă psihologie abisală?

Destinul său este cel al unei fiinţe care-şi prăbuşeşte fără de voie sinele. Se află într-un Institut de torţionari, Şcoala Superioară de Partid unde se iniţiază în poltronerie, este acuzat de colegi pentru veleitatea de a găsi şi alte răspunsuri decât cele ale Partidului Unic Comunist, devine cu timpul un călău ideologic, un pion al vechii linii de partid prosovietice. O bună parte din carte este dedicată plăcerilor interzise de care se bucura un potentat al anilor "™50, femei sovietice trecute prin înalte paturi, whisky şi parfumuri necunoscute profanilor, discuţii cu cei mai mari scriitori ai momentului. De altfel personajul ajunge să semene oarecum lui Dinu Păturică al lui Nicolae Filimon, un ciocoi comunist, care se autoacuză de moartea lui Nicolae Labiş, ascuns sub pseudonimul de Paul Aslan.

Poate că această identificare aş fi refuzat-o dacă această victimă-poet din carte nu ar fi scris o "Moarte a Căprioarei", definit ca unul din cele mai mari poeme ale literaturii române, o "Luptă împotriva inerţiei" ori nu ar fi tradus numeroase poeme din literatura sovietică şi nu s-ar fi regăsit în Serghei Esenin. Deşi este principalul artizan al unei execuţii indirecte, comisarul Bergmann îşi priveşte victima cu simpatie şi în decursul procesului de distrugere iniţiat de mai marii săi chiar regretă că nu-l poate ajuta mai mult. Cruzimea însă acoperă orice urmă umană şi atunci când trebuie să-şi arate faţa de executant al sistemului, nu are nicio ezitare. Într-un fel este o mărturie atroce, deşi faptele sunt atenuate, deşi există disculpări pentru orice rău şi chiar naratorul se victimizează adesea, explicând faptele ca şi cum ar fi fost silit să facă asta, ca şi cum nu i s-ar fi dat niciodată de ales.

Miron are însă o calitate, ştie exact ce se vrea de la el, care e cantitatea de rău necesară şi superiorii săi care îl promovează pe baza unei nesperate protecţii a Şefului Securităţii ruse sunt mulţumiţi de rezultate. Cunoaşterea subînţelesurilor îl duce curând la promovări spectaculoase pentru simplii activişti de partid, ajunge cenzorul oficial al scriitorilor, unul din satrapii culturii. Una dintre femeile sale, o activistă cu rang înalt, la un moment dat îl felicită pentru că a trecut de "linia roşie", care desparte muritorii, y compris membrii de partid oarecare, de elită, de cei care deţin secrete, de cei care cunosc leopardul din casă.

Atingerea sa înseamnă nenorocire şi aduce uneori moartea. Ne sunt descrise în roman cel puţin patru cazuri de moarte indirectă datorată lui, naratorul semănând astfel unui ucigaş plătit care aduce moartea fără să se simtă responsabil pentru asta. Un muncitor de la o uzină căruia tocmai îi luase un interviu moare electrocutat la câţiva paşi de el. Acel fantasmagoric Aslan moare - ce ciudat! - sub roţile unui tramvai. Unul din marii scriitori, Pompiliu Teodoriade, vorbitor de 18 limbi şi membru al Academiei - pseudonim pe care nu am reuşit să-l identific - moare în urma unei discuţii "binevoitoare" cu Miron, un fost coleg de Academie va primi o mulţime de ani puşcărie datorită unei delaţiuni "inevitabile", după mărturisirea naratorului.

Răfuieli, poliţe plătite crunt, oameni cu două feţe, minciuni în numele unui ideal care oferă un pretext excelent pentru o tagmă de jefuitori, cam aşa ceva se găseşte prin această carte. Oare de ce i-am zis roman? Poate pentru dimensiune, poate pentru că acel Miron scriitorul a dat această scriere la mai bine de jumătate de veac de la evenimentele narate şi fantazând un pic pe marginea lor, a mascat parte din personajele reale. Din acest punct de altfel cartea nemulţumeşte profund, acum când sunt atâtea cărţi care spun adevăruri grele despre perioada comunistă şi de aceea să mai întâlneşti pseudonime ale victimelor şi torţionarilor epocii sună fals şi neplăcut.

I-am dat totuşi acest calificativ pentru că destinul înfăţişat este unul răsturnat, cu cât personajul atinge înălţimi mai mari, cu atât este nevoit să procedeze într-un mod tot mai degradant, să fie mai inflexibil, mai mizerabil ca intelectual. Este o carte de analiză dramatică a unui sine sfărâmat de minciunile proferate, de servilismul profitorului, de o falsă vocaţie politică. Şi tocmai de aceea e o carte care paradoxal se citeşte cu fascinaţie, deoarece propune o baie de răutate şi în ultimă instanţă, nenorocirea altuia.

Oare ce o fi comisarul politic? Asta! Dar statul nu există fără politică, prin urmare în orice societate vom avea astfel de comisari. Portretul lor este în această scriere diabolic. Şi când mă gândesc că a fost o adevărată bătălie pentru postul de comisar european. Ce compromisuri şi ce nebunie se ascunde acolo?

Reviewer: Gabriel Adrian Mirea