Autor: Olga Grushin
Rating:

Născută la Moscova, fiică a unui cunoscut sociolog, Olga Grushin şi-a petrecut copilăria la Praga. După întoarcerea la Moscova, a studiat istoria artei şi jurnalismul şi a fost primul cetăţean rus care s-a înscris într-un program de patru ani la o universitate americană. A fost interpretă pentru Jimmy Carter, ospătăriţă într-un club de jazz, translator la Banca Mondială şi editor la o bibliotecă a Harvard-ului.

Anatoli Pavlovici Suhanov are o viaţă tihnită, cu dineuri şi petreceri în casele celor mai sus-puse persoane, o soţie frumoasă şi misterioasă, doi copii reuşiţi şi o slujbă, aceea de redactor la o revistă de artă, care poate asigura şi plata unor mici extravaganţe. Prezentul romanului fiinţează în anii "™80, ani teribili ai perioadei sovietice, marcaţi de cenzură, conformism şi o stare generală de teamă constantă; raidurile nocturne au puterea de a instaura acest regim de teroare, iar cei "altfel", acuzaţi de tot felul de activităţi subversive, sunt îngenuncheaţi.

Autoarea avertizează printr-unul din personajele sale ca există multe feluri în care cineva poate să-şi piardă identitatea. La 33 de ani, vârsta lui Hristos, Suhanov îşi începe declinul: dintr-un pictor underground, cu o paletă puternică, inspirată de Chagall, Botticelli sau Magritte, pe care cu răbdare şi muncă ar fi putut s-o îmblânzească până ce şi-ar fi descoperit propriul drum spre împlinire şi geniu, personajul nostru a devenit doar un modest funcţionar, corector de articole cu vocabular limitat, în vremuri în care abudenţa de "Dumnezeu" sau "iubire" ar fi atras o atenţie nedorită. Suhanov este un încorsetat, şi de alţii, dar mai ales de propria-i slăbiciune.

Povestea spusă de Grushin este aceea a încercării regăsirii de sine. Asaltat de imagini din trecut, martor al unor evenimente cu iz fantastic şi presupus revelatoare, Suhanov ne imploră să-l ascultăm şi să-l înţelegem. Dar un personaj, un om care are impresia că este împins spre precauţie de cuvintele "nu lăsa pe nimeni să-ţi taie aripile", care nu vădeşte nici cel mai mic interes pentru cei din preajma lui, un uituc şi un tată ce nu-şi vede odraslele, nu are cum să ne atragă simpatia sau să ne înduioşeze în vreun fel. Alternanţa folosirii persoanei întâi şi a treia nu este nici ea oportună, personajul neconvingând de existenţa unui discurs propriu.

Senzaţia este că se încearcă prea mult (pe mult prea multe pagini) reabilitarea unui om care încă de la primele rememorări şi acele timide "ce-ar fi fost dacă"" ştie că n-o să se răscumpere niciodată, mai ales în propriii ochi. Înverşunarea cu care dăm paginile îşi găseşte uneori, totuşi, alinarea prin unele imagini şocante, bine strunite de autoare. În plus, redarea unei atmosfere veridice, a unei Moscove în mocirlă, este şi ea un lucru pozitiv. Un roman haotic, care stabileşte totuşi câteva punţi prin puterea descriptivă şi ironie.

Scrisă de Ioana Ristea