bookblog.ro

---

Avanpremieră: FEMEIA LA 1000°C de Hallgrímur Helgason

Scris de • 19 August 2019 • in categoria Noi aparitii, Recomandari

Islandeza Herra Björnsson are 80 de ani, își petrece zilele imobilizată într-un garaj și, de fapt, profită de porția generoasă de timp liber pentru a-și planifica moartea.

Starea de neputință în care se află trupul ei nu s-a extins și asupra minții protagonistei noastre care funcționează brici! Ba chiar ceva mai bine decât în anii tinereții căci acum, aproape de finiș, pare să se fi debarasat de toate inhibițiile și limitele impuse de sine sau de vremuri.

Înainte de a-și încheia socotelile cu ajutorul unei grenade de mână germane, suntem invitați să urmărim povestea unei vieți tumultoase, cu un destin care s-a creionat pe lângă cel al țării sale natale, Islanda, în perioada celui de-Al Doilea Război Mondial. Căci Herra Björnsson este un personaj inspirat de personalitatea lui Brynhildur Georgía Björnsson – nepoata primului președinte al Islandei.

Dar pornind de la această inspirație ficțiunea autorului Hallgrímur Helgason a zburdat liberă și o însoțim pe Herra de-a lungul anilor trăind cu pasiune iubiri mistuitoare, fie că sunt în Argentina sau în Germania, pierderi dramatice și multe momente pe muchie de cuțit în vijelia războiului. Dar Herra este o supraviețuitoare care acum rememorează totul într-un stil ireverențios, scăldat în umor și cu puterea de a privi în față chiar și cele mai crâncene momente.

Citește un fragment în avanpremiră din FEMEIA LA 1000°C de Hallgrímur Helgason (cartea AICI):

***

Amrum e una dintre Insulele Frizone, acele bancuri de nisip alb care lucesc ca o salbă de cercei pe gâtul Germaniei, dacă ne imaginăm că Danemarca este capul.

Frau Baum aștepta pe dig, într-o pelerină de ploaie căl­cată impecabil și părul prins într-un coc, cu picioarele de­părtate în cizme cu toc, semăna cu Mary Poppins în filmul pe care aveam să-l văd abia peste câteva sute de pagini. Dar pe măsură ce ne apropiam, i-am observat figura cenușie și severă. Femeia, mai tânără de patruzeci de ani, părea că suferă din cauza buzelor mari și a ochilor mult prea mici, învăluită de tristețe. Ochii ei m-au făcut să mă gândesc imediat la două boabe de mazăre pe o farfurie goală, deși buzele aduceau mai degrabă cu doi cârnați curbați. Copiii stăteau tremurând în umbra ei, trei șoareci germani docili, iar mai încolo pe dig se afla o fată de vârsta mea cu fruntea încrețită de gânduri. O chema Heike, nemțoaică get-beget, și, la fel ca mine, se adăpostea aici de război. Își pierduse mama în timpul primului bombardament britanic asupra Berlinului, iar tatăl ei își vărsa în prezent durerea asupra fermierilor francezi.

Un membru al echipajului mi-a cărat valiza până pe chei. În ea se aflau cea mai mare parte a hainelor mele, o pereche de cizme de cauciuc nou-nouțe, două saga islandeze vechi, legate în piele și prețioasa cutie sexy de la Anneli cea suferindă din dragoste. Frau Baum și le-a revendicat pe toate cu o singură privire austeră.

Ca toate celelalte insule frizone, Amrum este o dună de nisip ușor convexă, albă ca scoica pe marginile dinspre mare și cu smocuri de iarbă cenușie pe culmi. E de șase ori mai mare decât cea mai mare insulă din Breidafjördur, iar în timpul războiului, pe ea locuiau vreo mie de oameni: femei, copii și bărbați inapți de luptă.

Familia Baum locuia în Norddorf, un sat de 365 de lo­cuitori din extremitatea nordică a insulei. Casa avea o arhi­tectură clasică frizonă, albă cu un acoperiș abrupt din stuf înnegrit de vreme. Înăuntru dominau podelele scârțâind de curățenie, iar fiecare mobilă își îndeplinea strict funcția. Pereții erau goi și albi, cu excepția sufrageriei, unde atârna o fotografie alb-negru cu stăpânul casei în uniformă nazistă, și a bucătăriei decorate cu o fotografie color a Führerului, cu o expresie de lup pe față. Era o veche tradiție europeană, rezultatul a secole de penurie, ca oamenii să mănânce sub ochii vigilenți ai împăratului, în speranța că privirea lui le va umple burțile pe jumătate goale.

Cu o voce din care răzbătea clar zelul, doamna mi-a pre­zentat cu mândrie casa, dar și-a arătat rapid firea cărpănoasă lansându-se într-un lung monolog despre calitatea pufului din plapuma mea, pe care îl cumpărase special de la un fer­mier de pe insulă, după care a insistat să-mi desfacă chiar ea bagajul. Am urmărit neputincioasă cum cutia mea dispare în camera ei, fără să pot spune la care dintre obiectele dinăuntru țineam mai mult, cu excepția poate a germanei mele, care aparent se pierduse undeva la fundul bagajului.

Am fost mută în primele zile. O cădere nervoasă nu trece în câteva ore. Mă simțeam nesigură și insignifiantă și mi-era dor de mama la fel cum bărcii îi e dor de mare. În plus, Frau nu părea genul comunicativ, iar Heike mă privea pieziș, afirmând că nu vorbește daneză, islandeză nici atât, și își ținea lucrurile doar pentru ea. Femeile din Copenhaga avuseseră parte de multe nenorociri, dar în ochii acestei fete de doisprezece ani am citit pentru prima dată ororile de care e în stare războiul. Viața ei se prezenta privirii sub forma unei grămezi de moloz fumegând. În prima noapte, n-am putut să dorm pentru că mi-era dor de mama, așa că am urmărit-o pe Heike cum doarme. La intervale regulate, se smucea în pat și își trăgea plapuma peste cap. Așa lu­crează sufletul: încearcă să atenueze fiecare șoc repetându-l la nesfârșit până când îl golește de durere.

A doua zi am însoțit-o la școală. Dar după ce am intrat în clasă, s-a prefăcut că nu mă cunoaște, deși nu părea să-și fi făcut alți prieteni. Mai târziu am aflat că nu vorbea limba insularilor. Căci, deși la școală se preda în germană, toți co­piii vorbeau între ei în frizonă. E o limbă stranie. Cineva a comentat la un moment dat că seamănă cu o olandeză eșuată la mal. Personal, îmi amintea de un danez beat mort pe o navă comercială engleză care încearcă să vorbească în germană cu o curvă olandeză. Ca să fiu mai poetică însă, aș spune că frizona este singura limbă autentică a mării. Atunci când Marea Nordului urcă pe țărm și își croiește drum până la prima cârciumă, comandă o bere în frizonă.

Aud însă că frizonii și-ar fi pierdut limba mării, că nobi­lul lor dialect n-ar mai fi vorbit decât de trei bătrâne zahari­site dintr-un azil de bătrâni din Husum și că se fac încercări disperate pentru a le ține în viață cu orice preț.

Venisem cu armura pregătită după tratamentul danez, hotărâtă să mă integrez în grup. S-a dovedit mai ușor de­cât m-am așteptat. Mai mult, profesoara noastră, Fräulein Osinga, avea grijă ca nimeni să nu depășească limitele. Avea vreo patruzeci de ani, era blondă, cu pielea palidă, de o frumusețe specială în modestia ei, un fel de Marlene Die­trich cu coc, dar fără iubiți, la fel ca toate celelalte femei de pe Amrum. Majoritatea erau văduve adevărate sau iubite abandonate. Aici nu mai rămăseseră decât câțiva domni în vârstă, prea trecuți pentru a mai face față războiului și care, prin urmare, căpătaseră sensibilități feminine. (Bărbații cred în principiul „ochi pentru ochi, dinte pentru dinte“ până când încep să-i lase ochii și dinții.)

Insula era practic o Fraueninsel sau Insula Femeilor.

Așadar, la școală am avut parte de o primire călduroasă și, fiind o insulară bătută de vânturi din naștere, m-am inte­grat cu ușurință în lumea lor. După o lună pe Amrum, nu doar că-mi făcusem o prietenă frizonă, dar chiar începusem să gânguresc în acea limbă stranie care încă îmi răsună în cap, ca un steag zdrențuit pe o coadă ruginită. Neapărat ar trebui să-mi donez craniul muzeului limbilor moarte de pe lângă Națiunile Unite.

Frau Baum nu era prea încântată că mai are încă o gură de hrănit în casă, deși știu sigur că tata îi trimitea o sumă frumușică pentru că mă ținea la ea. Și săraci nu erau si­gur. Herr Professor Doktor Baum era un funcționar de rang înalt bine plătit al Reichului milenar. Se afla rareori în Frizia. Uităm deseori că întregul vălmășag al războiului generează o birocrație monstruoasă și încâlcită; rare erau ocaziile când se putea desprinde de ștampila de cauciuc și de formulare. Casa de pe Amrum fusese inițial refugiul de vacanță al familiei, dar acum părea mai înțelept ca Frau să stea aici cu copiii până când germanii câștigau războiul.

Escadrile de avioane britanice Spitfire zburau aproape zilnic pe deasupra insulei, făcând o larmă asurzitoare în drumul lor spre bombardarea Hamburgului sau Berlinu­lui. Băieții din sat se distrau numărând avioanele și izbuc­neau în urale dacă, la întoarcere, lipseau vreo două, trei. Amrum nu era o țintă, firește. Era o insulă în afara zonei de război, un adăpost antiaerian natural. Chiar reușisem să găsesc o insulă de pace pe un continent cuprins de răz­boi și am încercat să mă bucur cât mai mult de ea după ce mi-am revenit din cădere, chiar dacă eu și Heike trebuia să ne războim cu Frau.





Acest articol are 1 COMENTARIU. Spune-ti parerea!

  1. Zina spune:

    Abia aștept s-o citesc! Mulțumesc!

    raspunde

Lasa un comentariu Click here to cancel reply.

Adresa de email nu va fi facuta publica. Campurile obligatorii sunt marcate cu *

Copyright ©2011 Bookblog.ro