bookblog.ro

---

Avanpremieră: Paravanul-Iad și alte povestiri de Ryūnosuke Akutagawa

Scris de • 7 August 2019 • in categoria Noi aparitii, Recomandari

Paravanul-Iad și alte povestiri

Ryūnosuke Akutagawa

(povestiri)

Traducere din japoneză de Raluca Nicolae

Colecţia Raftul Denisei, colecţie coordonată de Denisa Comănescu

© Humanitas Fiction 2019 

-Fragment

 

Diavolul şi tutunul

Tutunul era o plantă care odinioară nu se găsea în Japonia. Din păcate, cronicile nu se pun de acord când anume a fost adus pe aceste meleaguri: unele zic că în perioada Keichō[1], altele în perioada Tenmon[2]. Tot ce contează este că până într‑al zecelea an al erei Keichō, tutunul se cultiva deja în toate colţurile Japoniei, iar în epoca Bunroku[3] ajunsese deja la mare căutare, după cum zice poezia satirică:

Neauzite, ne trec pe lângă urechi:

Legea ce interzice tutunul,

Legea banilor,

Cuvintele împăratului.

Istoricii nu s‑au prea pus de acord nici în legătură cu cine l‑a adus aici. După unii, ar fi fost un portughez, dar alţii par să încline că ar fi fost un spaniol. Dar poate că nu trebuie să căutăm doar un singur răspuns. Într‑o legendă, se spune că Necuratul însuşi a adus tutunul. Din

aceeaşi legendă aflăm că Diavolul a venit aici de departe, cu un iezuit, nimeni altul decât Sfântul Francis Xavier[4].

Ştiu că aceste cuvinte nu le sunt deloc pe plac creşti‑ nilor, care m‑ar acuza de sacrilegiu, dar nu pot să nu recunosc că legenda are şi un sâmbure de adevăr. Până la urmă, nu‑i firesc ca Dumnezeul occidentalilor să vină odată cu Diavolul lor? Sau, altfel spus, nu‑i normal ca binele din Occident să vină odată cu răul?

Din păcate, nu pot face dovada că Diavolul a fost cel care a adus tutunul. Totuşi, găsesc că ar fi interesant să ştiţi că Anatole France, într‑una dintre cărţile sale, spunea că un diavol a încercat să ispitească un preot cu o crenguţă de rezeda. Ei bine, în faţa unor astfel de argumente, cine‑ar mai spune, cu mâna pe inimă, că nu Diavolul a adus tutunul în Japonia? Şi, chiar dacă povestea este o scorneală, poate că, pe undeva, are o brumă de adevăr. Dacă tot v‑am împărtăşit din gândurile mele, cred că ar fi momentul să vă povestesc şi legenda.

*

În anul al optsprezecelea al epocii Tenmon, Diavolul, travestit într‑un frate din grupul Sfântului Francis, a ajuns în Japonia după o lungă şi obositoare călătorie pe mare. Deghizarea în călugăr a fost posibilă într‑unul dintre porturi – pesemne Macao – unde unul dintre fraţi a zăbo‑ vit prea mult pe uscat, iar corabia a plecat fără el, cu restul misionarilor la bord. Nimeni nu i‑a observat lipsa, aşa că Diavolul, care stătuse cu capul în jos, ţinându‑se cu coada de un catarg, pândind cu mare grijă un asemenea moment, i‑a luat înfăţişarea călugărului cu pricina, ajungând secretarul personal al Sfântului Francis. Transformarea a fost floare la ureche pentru el, care era maestru în arta deghizării, mai ales că o mai făcuse şi în alte rânduri, când se preschimbase în domnul cu haină roşie care l‑a vizitat pe Faust.

Numai că în Japonia avu parte de câteva surprize. În scrierile lui Marco Polo se spunea că străzile din Japonia erau pavate cu aur, însă, oricât s‑ar fi învârtit încolo şi încoace, n‑a fost chip să le găsească. Oricum, dacă voia să ispitească, pe cineva cu aur, putea să‑l obţină fără nici o greutate frecându‑şi unghia de o cruce. Se pare că Marco Polo scornise una şi mai gogonată când susţinuse că japonezii găsiseră calea spre nemurire cu ajutorul unei perle sau nestemate fermecate. Diavolul văzu că erau cât se poate de muritori şi se bucură în sinea sa. Era lesne să răspândească o molimă necruţătoare dacă scuipa de câteva ori în fântâni. Oamenii, după prea multă suferinţă, dădeau mai uşor uitării Raiul. Aşa cugeta Diavolul cu un surâs de mulţumire pe chip, în timp ce mergea pe străzi, în urma Sfântului Francis.

La un moment dat, s‑a lovit totuşi de o mică problemă… Trecuse prea puţin timp de la sosirea misionarilor în Japonia şi Sfântul Francis nu avusese răgazul să răspândească învăţătura creştină. Şi, fără adepţi, nu avea pe cine să ispitească, ceea ce îl punea în oarecare încurcătură. Necuratul se pomeni că se plictisea de moarte şi se tot întreba cum să‑şi omoare urâtul.

Se gândi el ce se gândi, şi, până la urmă, îşi zise să se apuce de grădinărit. Din fericire, adusese cu el o sumedenie de seminţe din Occident, ascunse într‑o ureche. Nu‑i rămânea decât să ia în arendă un teren din apropiere. Sfântul Francis a fost mai mult decât bucuros de ideea fratelui‑misionar. Credea sincer că secretarul său adusese seminţele cu cele mai bune intenţii, ca, de pildă, să cultive plante medicinale.

Îndată ce făcu rost de uneltele necesare, Diavolul se apucă să muncească cu mare zel un petic de pământ de lângă drum.

La începutul acelei primăveri, aerul era încărcat cu rouă. În timp ce lucra, Necuratului îi ajungeau la urechi, de dincolo de ceaţă, bătăile somnoroase ale clopotului de la templul din depărtare. Zvonul acela nu se asemăna cu familiarul sunet al clopotelor din bisericile occiden‑ tale, neplăcut de strident. În pofida atmosferei senine, ceva îl rodea pe Diavol…

Ori de câte ori se auzeau bătăile clopotului, Necuratul se strâmba – de parcă sunetele acestea i‑ar fi fost mai nesuferite ca dangătele din biserica Sfântul Paul – şi se cufunda mai abitir în muncă. După un timp, băgă de seamă că zvonul domol al clopotului şi căldura soarelui îl trăgeau la somn. Ştia că era leneş la fapte bune, însă, dacă nu era atent, moleşeala aceasta i‑ar tăia tot cheful de rele, şi misiunea i s‑ar duce de râpă. Cum altfel i‑ar mai prinde în mreje pe japonezi? Aşa că Diavolul, care ura munca din tot sufletul, apucă strâns cazmaua în mâinile sale fără nici o bătătură şi se puse serios pe lucru, ca să‑şi alunge toropeala.

În cele din urmă, după mai multe zile de trudă, îşi scoase seminţele din ureche şi le plantă în pământ.

*

Peste câteva luni, seminţele au încolţit şi au dat lujeri. Pe la sfârşitul verii, întregul câmp era acoperit de frunze mari, de un verde intens. Nimeni nu ştia cum se chema planta. Nici Sfântul Francis nu a primit nici un răspuns când a întrebat cum se numea. Diavolul s‑a mulţumit să‑i zâmbească alunecos şi atotştiutor.

Încet‑încet, au apărut şi florile liliachii, în formă de pâlnie. Cum se spetise de atâta muncă, Diavolul era din cale‑afară de mulţumit. Zi de zi, după ce îşi termina celelalte treburi, mergea la câmp să‑şi îngrijească plantele.

Într‑o zi, pe când Sfântul Francis era plecat de câteva zile să propovăduiască învăţătura creştină, trecu pe acolo un ţăran ţinând de funie o vacă. Pe după gard zări un străin în straie preoţeşti, negre, cu o pălărie cu boruri mari, stând printre nişte flori liliachii şi culegând gâzele de pe frunze. Văcarului îi plăcură florile acelea nemaivăzute, aşa că se opri locului, îşi scoase respectuos pălăria şi intră în vorbă cu străinul.

— Iartă‑mă, părinte, dar cum se numesc florile acelea?

Călugărul se întoarse spre el. Văcarul îl găsi plăcut la înfăţişare, cu ochii mici şi nasul delicat.

— Florile astea?

— Da, părinte.

Străinul se aplecă peste gard şi scutură din cap. Apoi spuse într‑o japoneză şovăitoare:

— Îmi pare rău, dar nu pot dezvălui nimănui numele florilor.

— Înţeleg. Pesemne că părintele Francis nu te lasă, nu?

— Nici pomeneală.

— Atunci, ai bunătatea şi spune‑mi. După cum vezi, părintele Francis mi‑a călăuzit paşii şi am trecut şi eu la credinţa voastră.

Ţăranul arătă cu mândrie spre piept, unde atârna o cruce de alamă, strălucind puternic. Călugărul se strâmbă puţin, probabil de la soare, şi se uită în jos, însă îi vorbi ceva mai prietenos, pe un ton pe jumătate glumeţ, pe jumătate serios.

— Mi‑e teamă că nu pot să te ajut, oftă el. Vezi tu, este împotriva legilor ţării mele să‑i dezvălui cuiva numele plantei. Dar poţi să ghiceşti. Voi, japonezii, sunteţi isteţi şi nu mă îndoiesc c‑o să nimereşti răspunsul. Dacă ghiceşti, toată recolta‑i a ta.

Pesemne că părintele îl lua peste picior. Văcarul îşi luă o mină concentrată, îşi lăsă capul într‑o parte şi un surâs îi înflori pe faţa arsă de soare.

— Ştiu şi eu, zise el. Nu cred că pot să‑ţi dau răspunsul pe loc.

— O, nu‑i nici o grabă! Îţi dau răgaz trei zile. Nu mă deranjează dacă mai întrebi şi tu în dreapta şi‑n stânga. Şi, dacă ghiceşti, îţi dau întreaga recoltă, başca nişte vin străin, sau, dacă îţi place mai mult, o iconiţă?

Ţăranul era uimit de verva străinului.

— Şi dacă nu ghicesc?

Călugărul îşi aranjă pălăria pe cap şi dădu din mâini, râzând. Hohotele acelea ascuţite, asemenea croncănitului unei ciori, îl luară prin surprinde pe ţăran.

— Dacă nu ghiceşti, îmi dai ceva. Punem un mic rămăşag? Ţine minte că, dacă ghiceşti, te‑ai pricopsit cu toată recolta de pe câmp, îi spuse străinul cu o voce mieroasă.

— Fie, mă învoiesc. Îţi dau orice‑mi ceri.

— Orice? Chiar şi vaca?

— Dac‑o vrei, ţi‑o las şi‑acum. Ţăranul o mângâie pe cap, cu zâmbetul pe buze. Pe‑ semne că era o glumă a preabunului călugăr.

— Dar dacă ghicesc, toate plantele‑s ale mele, nu?

— Bineînţeles, aşa cum ţi‑am făgăduit.

— Atunci jur pe numele Domnului nostru, Isus Christos.

La aceste vorbe, fratele se arătă tare încântat. Murmură ceva în barbă, mulţumit, cu ochii mici strălucindu‑i în cap. Apoi îşi scoase puţintel pieptul înainte, îşi puse mâna stângă în şold şi cu dreapta mângâie floarea liliachie de lângă el.

— Dacă nu ghiceşti, o să‑ţi iau trupul şi sufletul, zise el, scoţându‑şi pălăria cu boruri mari şi fluturând‑o c‑o plecăciune teatrală.

Din părul ciufulit se iţeau două coarne, ca de capră. Văcarul păli şi îşi scăpă pălăria pe jos. Soarele scăpătase deja – poate de aceea florile şi frunzele nu i se mai păreau la fel de strălucitoare. Până şi vaca îşi lăsă capul în pământ, temătoare, şi mugi prelung.

— Vorba‑i vorbă şi trebuie respectată. Nu uita că ai jurat pe numele ştii tu cui. Ne vedem în trei zile. Bun‑rămas, domnul meu. Şi se mai înclină o dată, cu o politeţe prefăcută.

*

Ţăranul era tare necăjit că se pripise şi nimerise în ghearele Necuratului. Mai mult ca sigur că Diavolul avea să‑l înhaţe, iar el o să ardă în flăcările gheenei. Renunţarea la credinţă şi botezul nu‑i serviseră la nimic.

Jurase pe numele Domnului Isus Christos şi nu‑şi putea încălca făgăduiala. Dacă părintele Francis ar fi fost acolo, ar fi găsit o cale să‑l scoată din încurcătură, dar, din păcate, era plecat. Două nopţi n‑a pus geană pe geană, perpelindu‑se cum să dejoace planul Diavolului. Trebuia, cum‑necum, să afle numele plantei. Dacă nici cuviosul Francis n‑avea habar, atunci cine‑ar mai şti? Şi totuşi…

În cea de‑a treia noapte şi ultima, ţăranul îşi luă vaca de funie şi o porni fără nici o tragere de inimă spre chilia călugărului, aflată pe partea cealaltă a drumului, vizavi de câmpul cu pricina. Pesemne că fratele se culcase, căci la fereastră nu se zărea nici o lumină. Deşi luna răsărise, noaptea nu era tocmai senină. Pe câmpul cufundat în tăcere, florile liliachii se unduiau blând, ca nişte spectre în semiîntuneric. Ţăranul ticluise el ceva, dar acum liniştea nopţii îl speria şi îl făcea să‑şi dorească să se întoarcă. Nu‑l încălzea cu nimic să se gândească la călugărul cu coarne din spatele zidurilor, care visa, fără doar şi poate, flăcările Iadului. Trebuia să fie curajos, să nu se lase doborât, mai ales că îşi pusese la bătaie trupul şi sufletul. Gata cu văicăreala!

Văcarul înălţă o rugăciune către Sfânta Fecioară, să‑l călăuzească şi să‑l ajute. Apoi, luându‑şi inima în dinţi, îi dădu drumul vacii pe câmp, pocnind‑o zdravăn peste crupă.

De durere, dobitocul o luă la sănătoasa, culcând la pământ gardul şi călcând în picioare misterioasele plante. De câteva ori nimeri chiar cu coarnele în scândurile casei. Zgomotul copitelor şi mugetele groase străpunseră ceaţa subţire a nopţii, făcând să răsune tot câmpul. Fereastra se deschise şi la pervaz apăru o siluetă. Nu se zărea prea bine în întuneric, dar ţăranul ştia prea bine că era Diavolul‑călugăr. Pesemne că imaginaţia i‑o luase razna, dar mai‑mai să jure că‑i văzuse şi coarnele.

— Vită, îmi culci la pământ câmpul cu tutun! strigă Diavolul cu o voce somnoroasă, dând din mâini.

Era tare supărat că îi fugise somnul.

Pentru văcarul pitit în întuneric, vorbele Diavolului răsunară în noapte ca viersul unei privighetori: „Vită, îmi culci la pământ câmpul cu tutun!“

*

Povestea noastră, ca multe altele, are un sfârşit fericit. Spre disperarea Diavolului, văcarul a ghicit numele plantei, a câştigat rămăşagul şi toată recolta.

Numai că legendele acestea vechi au întotdeauna şi un tâlc ascuns. Adevărat că Diavolul n‑a pus gheara pe trupul şi sufletul ţăranului din poveste, dar nu le‑a lăsat el oare japonezilor tutunul şi ţigările, de care acum te împiedici la tot pasul? Nu cumva izbânda văcarului are, pe undeva, un sâmbure de eşec, iar înfrângerea Diavolului, un germene de izbândă? Necuratul cade, dar şi când se ridică, avem cu toţii de tras ponoasele. Nu cumva când rezistăm ispitei, se prea poate ca, fără voia noastră, să fi pierdut deja bătălia?

Ce s‑a ales de Diavol după întâlnirea cu ţăranul mintos? N‑o să mă lungesc cu vorba. La întoarcerea Sfân tului Francis, Diavolul a fost, în cele din urmă, alungat. Dar n‑a plecat de tot, ci a bătut Japonia în lung şi‑n lat, deghizat în călugăr. Hrisoavele ne vestesc că a mai fost văzut în Kyōto, la înfiinţarea bisericii de acolo, cunoscută drept templul Nanban. După spusele unora, Kashinkōji[5], care l‑a umilit în public pe Matsunaga Daijō[6], ar fi dracul gol. Maestrul Lafcadio Hearn[7] a scris despre asta, aşa că nu vă mai plictisesc cu amănunte. Se zice că Diavolul a mai zăbovit pe aceste meleaguri, chiar şi după prigoana creştinilor din timpul lui Toyotomi Hideyoshi. Apoi i s‑a pierdut urma. Nici o cronică nu mai pomeneşte de el.

Vasele Negre[8] şi Restauraţia Meiji l‑au adus înapoi, dar nu i se prea mai cunosc isprăvile. Mare, mare păcat!

[1] Perioada Keichō (1596–1615)

[2] Perioada Tenmon (1532–1555)

[3] Perioada Bunroku (1592–1595)

[4] Francis Xavier (1506–1552), călugăr iezuit din Spania, care a făcut parte din misiunea de evanghelizare din Japonia şi China. În 1622 a fost canonizat şi a devenit patronul Navarrei, supranumit ulterior şi „apostolul Japoniei“.

[5] Kashinkōji, iluzionist care a prezentat numere de magie în faţa lui Oda Nobunakaga, Toyotomi Hideyoshi şi Matsunaga Daijō, deşi nu există dovezi istorice clare în acest sens.

[6] Matsunaga Daijō, supranumit şi Matsunaga Hisahide (1508– 1577), senior feudal din perioada statelor combatante, care s‑a sinucis în urma bătăliei de la castelul Shigisan, condusă de şogunul Oda Nobunaga, cel care a reuşit să unească Japonia, măcinată de războaie civile.

[7] Lafcadio Hearn (1850–1904), jurnalist şi scriitor de origine greco‑irlandeză, emigrat în Japonia şi căsătorit cu o localnică. Printre operele sale se numără Glimpses of Unfamiliar Japan (1894), In Ghostly Japan (1899), Kottō: Being Japanese Curios, with Sundry Cobwebs (1902), Kwaidan: Stories and Studies of Strange Things (1903).

[8] Kuro-bune (sau vasele negre) sunt vapoarele americane cu abur, denumite astfel din cauza fumului negru pe care îl scoteau. Vapoarele au acostat pe ţărmurile Japoniei în 1853, forţând‑o să iasă din izolarea de aproape două secole şi jumătate.

La începutul secolului XX, Ryūnosuke Akutagawa uimește lumea artistică japoneză cu imensul său talent literar, atrăgându-și titlul de „părintele prozei scurte japoneze moderne“. Volumul de față reunește douăzeci de povestiri cu o largă paletă tematică, traduse pentru prima dată în limba română, ce dovedesc geniul lui Akutagawa de a scrie literatură în filigran și de a se poziționa permanent în vecinătatea bizarului. Akutagawa, care reușește să creeze microcapodopere inspirate din tradiții literare diverse, își invită cititorul să pășească în Japonia medievală (Prințesa Roku no Miya, Kesa și Moritō, Nasul), în perioada Restaurației Meiji, când Orientul întâlnește Occidentul (Balul) și, nu în ultimul rând, în Japonia contemporană lui (Roți zimțate, O poveste ciudată).

„Dacă s-ar face un sondaj despre cei mai importanți zece scriitori japonezi de la începuturile perioadei moderne (1868) până în zilele noastre, Akutagawa s-ar număra, cu siguranță, printre ei. Sau, dacă ar fi să restrângem lista, cred că se înscrie printre primii cinci.“
Haruki Murakami

„Extravaganța și oroarea sunt mereu prezente în opera lui Akutagawa, fără să-i contamineze stilul, care reușește să-și păstreze mereu limpezimea de cristal.“
Jorge Luis Borges

„Paravanul-Iad este povestea unui artist, și poate fi privită, din perspectiva lui Akutagawa, ca o încercare de examinare a aderenței la propria operă literară […]. Recrearea amănunțită a lumii de la sfârșitul perioadei Heian – veșmintele, arhitectura, construcția trăsurii, echilibrul dintre lumini și umbre, și, bineînțeles, uimitorul dans al flăcărilor care aduce Iadul pe pământ – ilustrează desă-vârșirea stilistică la care a ajuns Akutagawa. Dacă, dintre toate operele sale, ar trebui aleasă doar una care să supraviețuiască, Paravanul-Iad ar fi aceea.“
Jay Rubin
„Opera lui Akutagawa, conține, în sens literar, o anatomie indispensabilă a melancoliei.“
Howard Norman


Ryūnosuke Akutagawa s-a născut pe 1 martie 1892 în districtul Kyōbashi din Tōkyō. A primit numele de Ryūnosuke pentru că s-a născut în anul, luna, ziua și ora dragonului, denumit în japoneză ryū. De la o vârsta fragedă a fost interesat de literatura chineză și de operele lui Ōgai Mori și Sōseki Natsume, acesta din urmă devenit ulterior mentorul său. Între 1913 și 1916 a studiat literatura engleză la Universitatea Imperială din Tōkyō. A debutat în 1914 cu povestirea Rōnen (Vârsta senectuții), iar un an mai târziu a scris Rashōmon, una dintre capodoperele sale. În 1916, idolul său, Sōseki Natsume, îi adresează cuvinte elogioase după apariția povestirii Hana (Nasul), girând astfel intrarea lui Akutagawa în lumea literară japoneză. În prima parte a carierei sale publică povestiri de inspirație istorică, iar între 1922 și 1927 își diversifică registrul tematic abordând autoficțiunea. După o viață de luptă cu tendințele depresive, Akutagawa se sinucide pe 24 iulie 1927 cu o supradoză de Veronal, punând capăt „unei vagi neliniști“ – așa cum nota el însuși în testamentul său. A scris peste o sută cincizeci de povestiri, câteva dintre ele fiind ecranizate. Printre scrierile sale de marcă se numără Yabu no naka (Într-un lăstăriș), Kumo no ito (Firul de păianjen), Kappa, Paravanul-Iad (Jigoku-hen), Hana (Nasul), Haguruma (Roți zimțate), Karenoshō (Câmpuri veștede) ș.a. În cinstea sa, în 1935, s-a înființat prestigiosul premiu literar Akutagawa. Volumul Paravanul-Iad și alte povestiri (Humanitas Fiction, 2019) cuprinde o selecție reprezentativă din opera sa.

Lasa un comentariu

Adresa de email nu va fi facuta publica. Campurile obligatorii sunt marcate cu *

Copyright ©2011 Bookblog.ro