bookblog.ro

---

Fragment: „Lumea care n-a fost” de Ovidiu Pecican

Scris de • 11 December 2018 • in categoria Altele, Noi aparitii, Recomandari, Fragmente

Ovidiu Pecican

Lumea care n-a fost

Carte publicată şi în ediţie digital

Editura: Polirom

Colecţie: Fiction LTD

Domeniu: Literatură română, Istorică

ISBN: 978-973-46-7616-3

Cod de bare: 9789734676163

Format: 130x200 mm

184 p.

Preţ: 29.95 lei

Doamnei celei mai cu asupră între preacinstite feţe boiereasă, Măriuca lui Ilie vel logofăt, fată lui pan Juraşcu vel vornic, ce-au fost cîndva,

Plecată închinăciune despre partea lui Costandachi vel pitar ot Dăbjeşti şi Coviltirească, Catalandeşti şi Prigor din ţinutul Buhtei, cu de-alături mînzul negru ce spusu-ţi-am că al domniei tale preacinstită boiereasă va să fie, cum cu mîna pe piept şi făcînd semnul crucii adeveresc, carele nu se arată a fi semn de moarte, ci dar cu închinăciune s-ar orăndui.

Ce nici cu boier Ilie nu e sămn de moarte, n-avea de grijă că e cu sănătate şi bună voie, de-au lăsat pîlcul oştirii şi grija bătăii pe sama mea şi a lui Gorcea ot Mirciuliceni, iară domnia lui, luund sama la o leahă de la Bar, bine ştiutoare de carte, roşă în obraji şi cu oarece boi tulburatec mai ceva ca un şip de Cotnărel, s-au învîrtejit pre urma ei într-un nor de praf ş-apoi dus au fost. Carele tot un soi de moarte ai putea zice să hie, cît ce nice vreunul ce-au călcat în mersul vîntului nu ştiu să să hie întors. Vezi tu, Doamnă Maricuţa, că sabia blestematului de nogai nu iartă, iar chiar de-ar ierta, nice leahul nu doarme, ci odată te scurtează de cap ori te anină într-o crăcană, ci nice de-ai trece într-o clipală a ochiului la spurcata lui eresă ori te-ai lăsa apucat după obiceiul păgînului, să-şi lase sămînţa la tine, tot n-ar hi de-agiuns.

Ce mînzacul ista tropăitor, cu care tare bine te-i mîndri, ţi l-aş mîna io, de-a dreapta, de-ar hi, pînă ce nu mi-ar trece vremea în zădar, că om şi robul Celui de Sus oi fi şi io, nu stană.

Aleasă închinăciune în faţa măriei tale, jupîneasă Măriuco,

Costandachi, aci den zăvoi cu Vodă

Domniei sale boier Costandachi, ot Dăbjeşti şi Coviltirească, Catalandeşti şi Prigor pe Crasna, vel pitar,

Sănătate! Cum mă mai porţi cu vorbă mieroasă şi învăluită, şuguind ori amorţiş, de n-aş mai şti ce e părelnic şi ce e cu adeverire deplină… Zici dară că dumnealui, Ilie, s-a învîrtejit după o leahă, dar cine să te crează? Şi mai zici de un mînzuc ce mi-ai trimite, dară trecură zile şi nu-l văz încă în ogradă. Sigur eşti, boierule, că ştii ce vorbeşti, au vremea pierdută departe de casă îţi tocmi aleanul cît să-l pui numai bine pe hrisov? Te pomeneşti, Costandachi vel pitar, că măria ta eşti stihuitor sau scornitor de basne… Te vei fi molipsit de la Urechie vornicul şi, sastisit de depărtarea de moşie, bătînd codrul cu oamenii dumitale urniţi la bataie, pui mîna pe pană şi cerneluri ca să îţi faci o jucărea… Apăi nu zic să n-o faci, ci de ce pe sama mea, socotind că de m-aş perpeli mai bine ţi-ar hi? Uite, buha de pe cuhnia noastră tace de cîteva zile şi eu nu mai ştiu ce-aş pricepe, să fie de bine sau să fie împrotivă?

Îţi trimet prin olăcarul ce mi-ai aşternut la drum să-mi bată în poartă, Simion, burduşelul cu roşu învolburat, să te lecuiască de zbucium, Dea Domnul Dumnezeu şi toţi sfinţii martiri de la Nicheia viaţă lungă cu sănătate,

Maria, după Ilie logofeteasă

Preacinstitei Doamne,

Domniei Sale Mărioara,

A logofătului Ilie soaţă cu credinţă şi fată bună a Juraşcului, biv vel vornic, închinăciune

Adecă io, Costandachi vel pitar, ot Dăbjeşti, Coviltirească, Catalandeşti şi Prigor pe Crasna, iată că aştept în zădar acuma, de cînd cu blestemul aista căzut pi capetele noastre, verice sămn de la domnia ta, care nu mai vine. Nu că mi-au căzut la mîna nogaiului or sub cizma leahului mă bate grija ceia mare, numai să nu să fi tîmplat că nu mi-au mai scris domnia ta den vreo suparare de zi ori de noapte. Ci noaptea supărările împresoară mai bine, ştie ele de ce, pîn ce nu mai desluşeşti alta, şi creşte iale şi să umflă ca pînza caicului pe Dunăre la vreme de vînt. Dară cine are nevoie de iele, blăstămatele? Iaca, io nu, ci tot mai bine la mine ele să vie, nu la curtea domniei tale, că de nicio triabă n-ar fi.

Iar io stau la corturi cînd nu iau armasarul în alergare şi nu ies la stropşeală, că urmăm tocma porunca domnească şi nu facem pe pohta inimei. Când e de dat dăm, iar când e să tăcem chitic, de s-aude numai pitpalacul, atunce tăcem chitic. Au şi nebleznicii veniţi la noi în dobîndă iscoadele lor, ci nu ne lăsăm. Că pînă să apună soarele am prins şi io un ţînc cu iminei şi coada prinsă după felul nogailor, iar cînd l-am smotocit şi l-am tras mai la umbră, să aflu cîţi ar fi cu ficiorul hanului şi ce mai au de gînd a face, odată l-am văzut că e fată, Doamne iartă-mă, iar cînd au scos la mine peptul de sub chimeşă, io cu buzduganul i-am dat învăţătură, de-a rîs în hohot mai pre urmă Apostolachi sîn Dobrei ot Felegeni, şuguind că n-ar hi ghini să facă la o vreme un ficioraş.

Iaca, doamnă Mariucă, cum trecem noi timpul, rugîndu-ne moartea, ci trimite o vorbă, Cerule, că îmi pierd toată snaga cu iscoadele istea blăstămate cu ochi verzi,

Costandachi, azi.

***

Cele mai bune mărturii şi surse de cunoaştere a istoriei sunt epistolele. Acestea pot oferi o imagine foarte limpede a unor vremuri demult apuse, pot delimita teritorii şi pot reflecta în detaliu viaţa oamenilor de acolo, cu bucuriile şi nevoile, cu temerile şi speranţele lor. În romanul său epistolar, o mostră de istorie contrafactuală, Ovidiu Pecican reuşeşte să reconstruiască Moldova veacului al XVII-lea, o altă lume, diferită de cea despre care citim în cărţile de istorie, şi totuşi extrem de familiară. Scrisori din focul luptei, solicitări oficiale la domnie, dar şi corespondenţă personală, din care nu lipsesc ibovnice, tămăduitoare, hatmani, cronicari, stareţi şi multe alte personaje ce devin nemuritoare prin răvaşe. Fidel graiului moldovenesc din secolul al XVII-lea, autorul zugrăveşte o frescă în epistole a unei lumi care n-a fost, dar aşteaptă să fie descoperită.

***

Ovidiu Pecican este prozator şi eseist, membru al Uniunii Scriitorilor din România (1994). A publicat romanele Eu şi maimuţa mea (1990; ed. a II-a, 2012); Razzar (1998, în colaborare; premiul Nemira; ed. a II-a, 2012); Imberia (2006); Bokia (2011); Arhitecturi mesianice (2012) şi Noaptea soarelui răsare (2013). Proză scurtă în volumele Darul acestei veri (2001; nominalizat la premiile ASPRO pe 2001); Clipuri (2001), Zilele şi nopţile după-amiezei (2005), Poveşti de umbră şi poveşti de soare (2008), Clujul în legende (2010; în colaborare) şi 999 minciuni (2012).

Lasa un comentariu

Adresa de email nu va fi facuta publica. Campurile obligatorii sunt marcate cu *

Copyright ©2011 Bookblog.ro