bookblog.ro

---

Fragment: „Apocalipsis„ de Adrian G. Romila

Scris de • 12 February 2019 • in categoria Noi aparitii, Recomandari

Titlu: Apocalipsis

Autor: Adrian G. Romila

Domeniu: Literatură română 
Editura: Polirom
Colecție: EGO. PROZĂ
Număr pagini: 232
ISBN: 978-973-46-7723-8
Tip ediție: broșată
Format: 130x200
An apariție: 2019

 

- fragment-

În ianuarie 1838 harta locului avea să se schimbe, deodată, numai bine pentru ca în sfârșit cineva să se hotărască s-o deseneze, pentru totdeauna. Raiul neștiut dintre munții Hășmașului s-a prăbușit peste noapte fără ca cineva să fi simțit ceva, înainte. După mii de ani de pace și nemișcare, muntele s-a zgâlțâit dintr-o dată ca un uriaș amețit de vin, a pârâit și a luat-o la vale, cu trosnete înfiorătoare, într-un val gigantic de praf, moloz, stânci, pietriș, pământ, bârne și copaci adunați, laolaltă. Șubrezit de galeriile subterane, de temeliile caselor, de apa scursă din zăpadă, de rădăcinile sfredelitoare ale brazilor și mai ales de cutremurul care l-a scuturat minute bune, muntele a târât cu el în hăul căscat la picioare și satul, împânzit pe toate culmile împădurite, de-o parte și de alta a versanților. Prinși în paturi, adânciți în somn, oamenii și animalele lor n-au avut vreme să vadă, să se vaiete sau să se ferească. Au fost măcinați cu toții în moara îngerului nenorocirilor, care a trezit, în scrâșnete infernale, încremenirea gerului și a nopții sticloase. Popii puși de meșterul Iacov n-au ținut tavanele peșterilor de sub sat, piatra roșcată, găurită ca un fagure labirintic muiat de laptele timpului, s-a sfărâmat la prima zguduitură a muntelui. Cum nicio rugăciune nu se-nălțase, vreodată, din vreo biserică a Pârâului Roșu, n-a avut nici cine să-i audă și să-i salveze de acolo, de sus, de unde veneau pedepsele, ajutoarele și îngăduințele. După ce s-a ridicat ceața groasă a dimineții de iarnă, în locul muntelui și al satului ascuns într-o scrântitură de colină nu mai era nimic. Jos, prăpastia ivită peste noapte, ca o gură de iad, devenise la capăt o movilă întinsă de cadavre însângerate, zdrobite și amestecate cu lemne, crengi, pământ și bolovani. Vecinii unguri și români care s-au încumetat, în lunile următoare, să vină și să vadă cu ochii lor ce auziseră, la rându-le, au mărturisit că duhoarea putreziciunii a plutit vreme de peste un an deasupra munților și nimeni n-a putut s-o alunge, oricât var nestins ar fi turnat peste trupuri și oricâte focuri aromate ar fi făcut peste ele. Apa din rîulețele apropiate s-a adunat, apoi, în prăpastie și a acoperit-o în întregime, ca un nou cer, prin care începuseră să roiască peștii și broaștele. Un timp oglinda lui, din care răsăreau ici-colo trunchiurile sfârtecate ale fostei păduri, a fost roșie. Unii spuneau că de la sângele oamenilor și al animalelor care pieriseră în cutremur, dar tânărul Iosif știa că era roșie de la piatra vestitului labirint peste care se așezase satul și care-l săpase, tăcut, pe dedesubt. ”Tăul” și mai târziu ”Lacul Roșu” au numit balta românii dinspre Neamț, ”Mördersee” i-au spus sașii dinspre Mureș, ”Gilkosto” i-au zis ungurii de lângă el, când au început să-și ridice case, pe mal, după un timp. Cei care se încumetau să înoate și să se scufunde în lac, printre vârfurile de copaci ieșite afară, în anii ce au urmat, spuneau că vedeau mulțime de schelete alb-vinete, pe fund, îngropate în mâl, iar cei care săreau în apă, adesea, din bărci, se loveau cu capul de cioate și de trunchiuri scufundate și mureau. Sufletele lor ude se alăturau îndată locuitorilor mai vechi ai satului dispărut la cutremur, în timp ce trupurile pluteau, un timp, deasupra marelui cimitir subacvatic. Puteau vedea acolo, jos, printre ruine, cum Constantinopolul a mai căzut o dată și cum Judecata de Apoi începuse mai devreme.

În noaptea cu pricina, băiatul fusese trimis tocmai după Tarcău, la Piatra, pentru câteva lecții particulare cu un învățător pe la care mai trecuse și-n alte dăți. Drumul de întoarcere fiind lung, înnoptase la el, de aceea fusese singurul care scăpase din urgia care îngropase definitiv Pârâul Roșu și care-i ucisese părinții. Învățătorul cu pricina l-a ținut la el acasă un an și jumătate, nu avea copii și i-a prins bine compania copilului priceput la toate, deștept, cuminte și retras. Îl luase ajutor la școală, la cei mici, le făcea jucării frumos colorate din tablă, cuie, sârme și bețișoare și-i aculta la scris și la citit din abecedar. După ce a văzut că durerea îi mai trecuse, l-a întrebat ce vrea să facă, dacă rămâne la Piatra, să devină învățător, sau dacă se-ntoarce în Ardeal, peste munți, la rudele rămase acolo. Iosif a ales să se-ntoarcă în Curechiu Hunedoarei, bunicii, unchii, mătușile, verii încă mai erau acolo, i-ar fi putut face un rost între ai săi, câți îi mai rămăseseră. Acum avea școală și moștenise meșteșugul tâmplăriei și al feroneriei, pe care cel mai mult sașii îl împărțeau în Transilvania imperială, astfel încât aproape că lipsea din satele românești. Învățătorul l-a trimis acasă cu un om de încredere, care știa potecile ferite de cătane și știa să ascundă caii și bagajele, dacă s-ar fi ivit vreo primejdie. Aveau bani pentru înnoptat la stâni și pentru a plăti pe alții, care să-i ducă până la capăt, în două-trei săptămâni. Curechiu fusese distrus de austrieci mai demult, după răzmerița lui Horea, oamenii fuseseră strămutați în alte părți ale Transilvaniei, să nu mai fie aproape unii de alții și să nu le mai treacă prin cap să ardă conace și să ucidă grofi. Iosif i-a găsit, însă, pe unii dintre ai săi acolo, bordeiul și umbra bunicului Matan David încă mai se mai vedeau, printre ei. Cu banii primiți, s-a putut așeza în sat, ca să înceapă o viață nouă, învățătorul moldovean din Piatra își făcuse datoria mai mult decât ar fi trebuit, l-a pomenit mereu în gândurile sale.

***

În toamna anului 1917, meșterul tâmplar Cristian David sosește în Prisăcani, un sătuc din Munții Neamțului aflat la granița cu Austro-Ungaria, chemat pentru a restaura lemnăria bisericii. Deși România e devastată de război, demonii marelui conflict mondial par să fi ocolit căsuțele din bârne colorate, care-și gustă tihna, aproape absente de pe vreo hartă oficială. Dar suferințele și iminența morții vor răscoli pe neașteptate și micul paradis montan, iar enigmaticul străin, Cristian David, va juca un rol important în mijlocul întâmplărilor dramatice prin care va trece locul unde a fost tocmit să readucă frumusețea. Satul atins violent de reverberațiile Primului Război Mondial și – prin ricoșeu – ale proaspetei revoluții bolșevice reproduce, în mic, încercările teribile prin care trece Europa la început de secol XX. Prins în rama altor două evenimente tragice, unul real, celălalt imaginar, romanul ascunde un labirint narativ în care timpurile și oamenii se intersectează surprinzător și reproiectează analogic istoria. Apocalipsis e o Evanghelie eretică alcătuită din vagi surse orale – o uriașă parabolă despre rău, despre sacrificiul inevitabil și despre jocurile stranii ale omnipotenței divine. Catastrofele fac parte din ființa lumii și se succedă în varii forme, îngăduite de sus, de Marele Ochi, care își folosește astfel tainica-i pedagogie. Cu ea se vor confrunta și locuitorii pașnici ai Prisăcaniului, plătind, ca de fiecare dată, prețul cuvenit.

 

Lasa un comentariu

Adresa de email nu va fi facuta publica. Campurile obligatorii sunt marcate cu *

Copyright ©2011 Bookblog.ro