bookblog.ro

---

Fragment: „Chihlimbar” de Cătălin Pavel, Editura Polirom

Scris de • 23 January 2018 • in categoria Noi aparitii, Fragmente

Autor: Cătălin Pavel  

Titlu: Chihlimbar

Editura: Polirom

Colecţie: Ego. Proză

ISBN: 978-973-46-7161-8

Format: 130x200 mm

272 p.

Preţ: 29.95 lei

 

 

 

 

 

Cînd ascultase povestea Magdei, muzicantul, pentru care lumea era (Lumea Doi, nu Lumea Unu, se referă Josquin) o mare şi tristă poveste de iubire, nu se putuse împiedica să nu pună la colecţie această nouă întîmplare, pentru a completa jurisprudenţa dragostei în limitele fiinţei lui. Cînd cineva povesteşte ceva, povesteşte exact ceea ce tu ai trăit, nicidecum altceva. Ce mulţumire să te prăbuşeşti în lumea neabsurdă a dragostei, ca un crap într-un heleşteu! Trubadurul se gîndise la mai multe lucruri. O ascultase pe Magde cu o anume răceală şi se gîndise cum intrase şi el pe mîinile dragostei de cîteva ori, deşi astea erau lucruri la care deja se gîndise pînă le tocise sau i se tocise lui mintea în punctul acelor gînduri. Îşi dădu seama că ar fi vrut să refuze dreptul altora de a iubi, în special copiilor lui, din care exista doar această femeie. Nu era dispus să accepte că ea ar fi fost capabilă de atîta transport şi violenţă mentală cît cerea acea dragoste a ei, pentru că asta aducea o segregaţie absolută între el şi ea, ca indivizi diferiţi pentru totdeauna. Mergeau încet, Magde zisese mai încet. Josquin avea tendinţa de a merge din ce în ce mai repede, pînă atingea viteza lui optimă de funcţionare, care, prin componenta tangenţială a greutăţii, ameliora apăsarea asupra organelor interne. Avusese mereu o proastă înţelegere cu greutatea lui. El se lovea, după atîţia ani, mai puţin de probleme, cît de soluţiile pe care trebuise să le instaleze una după alta. Mersul, soluţia împotriva greutăţii şi apăsării, avea asupra lui o influenţă nefastă. Așa că o luase pe Magde pe după umeri, cu temeritate. Îndepărta frunzele cu piciorul şi simţea pericolul de a deveni sentimental.

-Auzi, tu ce planuri ai, zice Josquin, nu vrei să-ţi iei o casă aici lîngă noi? O casă, nu cine ştie ce, dar casa ta, curată, cu o grădină, nu cine ştie ce, cu… Maică-ta şi cu mine (acest şi cu mine fu o cale care trebuia luată, într-un interes superior), am pus nişte bani deoparte pentru asta. Ai şi tu o vîrstă, zise el deschizînd braţele.

Magde îşi dădu seama de un lucru: inteligenţa cedează în faţa afecţiunii paterne, care se consumă între teama că fiul sau fiica vor fi loviți de o căruţă pe stradă, sau chiar în casă, orice e posibil cînd e vorba de nenorocire, şi instrucţiunile nătîngi pentru evitarea unei asemenea ocurenţe. Căci să ne gîndim, gîndi Josquin, dragostea de orice fel, acest drept ininteligibil, nemeritat la posesiunea oarbă, care ne poate fi luată îndărăt pe neaşteptate, te face adesea nerezonabil, datorită imensei zgîrcenii cu care omul ţine la viaţa şi la dragostea lui, pe care le poate apăra cu cîinoşenie…

-Casă mon œil, zise şi Magde, mai stau cu voi o vreme – crezi că mie nu-mi place să mi se pună mîncarea gătită la nas, să mi se spele vasele (oricît aş zice eu că…), să ştiu că nu mi-e frică noaptea, că e tata cu mine! Dar după aia o să plec, pentru că nu vreau să stau nas în nas cu voi la nesfîrşit, şi de altfel, cred că foarte repede o să pleci şi tu, zise ea, cu acea intuiţie clarificatoare a oamenilor superiori nouă.

Josquin aţinti asupra ei o privire puternică, care apoi slăbi. Esenţialul: care era fracţiunea de secundă pe care ei o traversau care avea să fie pusă la dosar? Care era foiţa desprinsă în urma clivajului acestei plimbări, care ar fi putut să pună deoparte, pentru cît mai mult timp, cît mai mult din ei şi cît mai mult din ce aveau ei în acest prezent? Faptul că se întîlnise cu ea şi cu Ilona era un furtişag, o stranie intercepţie emoţională, o punere a mîinii pe un tezaur extraordinar, neadresat lui. Aveau să se împrăştie din nou; dar cînd spui ce mică e lumea, încercînd să corectezi ideea răspîndită că lumea ar fi foarte mare, nici nu-ţi dai seama cît de mult greșești; pentru că lumea e încă de o mie de ori mai mică decît atît cît crezi tu că e, spunînd că e mică… Oare de ce era atît de ieftin acest personaj, Josquin, cu privirea lui de fante decrepit, insuficient fante, insuficient decrepit, cu creierul lui plin de magma matematică a muzicii? Se aşezaseră pe o bancă, făcută, în loc de simplu, complicat. Bărbatul spuse:

- Să nu-ţi baţi joc de viaţa ta şi… (adică, aşa cum făcuse el? în ce sens? ce încerca el să transmită, fără să poată, ca toţi ăştia ne care dau sfaturi cruciale, pe care le rezumă în ceva ce ei înşişi să poată înţelege, irosind autenticitatea experienţei, nu pentru că aceea e inverbalizabilă, ci pentru că o toarnă ei într-o falsă înţelepciune verbală… da’ lasă-mă să vorbesc, gîndi Josquin, scrise Josquin…). Ce vreau să spun eu este, zise el, cu o siguranţă pe care în sinea lui nici pe departe nu o avea, este următorul lucru. Eu cînd fac ceva… da? se asigură el că Magde îl urmărea. Parcă nu fac lucrul respectiv acum, ci parcă aş fi un istoric care zice, ei bine, în 1521, anul morții sale, Josquin făcu cutare chestie, ştiu eu, citi într-o carte că autorul a strîmbat din nas, şi strîmbă el însuşi din nas, să vadă cum e… Te rog să mă înţelegi corect, nu e vorba că trăiesc în viitor sau consider realitatea absurdă, ci că nu am încredere în prezentul meu subiectiv, deoarece îl raportez la moartea căruia îi este înfeudat, deci sfatul meu este să ăăă, desigur, să vezi, dacă ai chef, prezentul ca o explozie de conţinut într-o explozie de forme, dar mai ales să te concentrezi asupra lucrului celui mai important: asupra trecutului care nu a venit niciodată.

Magde se uita la el.

- Ăsta e sfatul pe care mi-l dai?! Vorbe goale?

 





Lasa un comentariu

Adresa de email nu va fi facuta publica. Campurile obligatorii sunt marcate cu *

Copyright ©2011 Bookblog.ro