Fragment: „Downshifting” de Alexandru Done – Câştigătorul Concursului de Debut al Editurii Polirom, ediţia 2017
Scris de bookblog.ro • 27 June 2017 • in categoria Noi aparitii, Recomandari
Titlu: Downshifting
Autor: Alexandru Done
Editură: Polirom
Număr pagini: 280
ISBN: 978-973-46-6777-2
Tip ediție: broșată
Format: 130x200
An apariție: 2017
— Ia uite aici, i-am întins telefonul.
L-a luat şi a început să deruleze pozele pe care le făcusem în palatul lui Fane Pungă, în timp ce îi povesteam cum ajunsesem acolo. Rula poză după poză fără să spună nimic, se întorcea, le mai lua o dată de la capăt, le mărea, cerceta cu atenţie fiecare detaliu. Într-un final, a strivit ţigara sub pantof şi a sărit în picioare.
Ochii îi străluceau injectaţi.
— Adică vrei să spui că toţi pereţii ăştia sunt albi ? Adică albi de tot ? – mi-a arătat spre display-ul telefonului.
— Imaculaţi. Iar din tavan curge candelabrul ăsta imens. Crede-mă, un spectacol irepetabil, jur că în viaţa mea n-am mai văzut aşa ceva ! Pe ţigan îl cheamă Fane Pungă şi e sau a fost unul dintre capii lumii interlope. Johnny mi-a povestit adineauri o chestie amuzantă în
legătură cu el. Cică ar fi ajuns din întâmplare în Capela Sixtină şi din ziua aia i-a intrat în cap să-şi picteze palatul.
— O copie ?
— Habar n-am, nici Johnny nu ştia mai mult.
Şi-a aprins febril o altă ţigară.
— Am cunoscut în urmă cu vreo zece ani un cuplu de alpinişti, a început trăgând adânc fumul în piept. Pentru ei, muntele era totul. Oraşul, viaţa lor de zi cu zi nu însemnau decât locul, sursa din care extrăgeau bani ca dintr-un zăcământ, pentru ca apoi să poată zbura spre Nepal sau mai ştiu eu unde. Nici nu se întorceau bine dintr-o expediţie, că o şi plănuiau pe următoarea. Ajunseseră de nu ştiu câte ori la un pas de moarte, alunecaseră în crevase, fuseseră gata să fie înghiţiţi de avalanşe, pierduseră camarazi sus pe gheţuri, făcuseră degerături la mâini şi la picioare. Dar nici în ruptul capului nu abandonau. Când i-am întrebat ce-i împinge spre agonia asta, ştii ce mi-au răspuns ? Tocmai riscurile, suferinţa, efortul, toată lupta asta interioară îi purta spre un fel de iluminare care nu poate fi atinsă decât prin suferinţă. Acolo sus, în vârful muntelui, oamenii ăştia simţeau vibraţia Universului, se contopeau cu el, eurile lor se uneau cu cel infinit, universal. Pricepi ?
— Nu prea, am făcut nedumerit.
— Vreau să spun că dacă înţelegi asta, o să înţelegi şi de ce vreau eu să urc iar sus pe schele. Păi, uită-te la pereţii ăştia, bătrâne ! Cum nu înţelegi ? Trebuie pictaţi ! Şi, dacă n-o să fiu eu, o să fie sigur altul !
— Stai puţin ! am făcut, şocat. Nu-mi spune că te gândeşti la o frescă într-un palat ţigănesc ! Asta e o nebunie !
— Şi de ce nu ? Pereţii sunt la fel peste tot. Important e ce faci cu ei. E şansa mea, bătrâne ! Când mai am eu norocul să dau peste aşa ceva ? Dacă mi-ar ieşi, ar fi… cum să-ţi spun eu… eroic ! Da, ăsta e cuvântul, eroic ! Sunt gata să lucrez şi gratis dacă va trebui, chiar să aduc materialele de acasă ! Mâine plec într-acolo să încerc să-i conving ! Trebuie ! Înţelegi ? Pur şi simplu, trebuie ! E destinul meu în joc !
Era faza în care se încrunta, îşi frângea mâinile, îşi înălţa bărbia şi vira în apologetică. Fluxuri întregi de emoţii îi traversau figura într-o ciclicitate noapte-zi. Ciudat e că, de data asta, entuziasmul lui parcă mă contamina şi pe mine. Deşi mă străduiam să rămân rezonabil şi echilibrat, pe interior începeam să dau în clocot. Cuvinte ca „eroism“, „şansă“, „destin“ mă izbeau în coşul pieptului, arătându-mi încă o dată cât de pipernicit şi de anemic ajunsese în ultima vreme egoul meu. Pornisem cu un proiect ambiţios, dar până la urmă ajunsesem să-mi public scripturile. Dar dacă ar fi fost doar atât... Femeia pe care o iubeam se găsea în braţele
altuia, demnitatea mea proletară se şubrezea pe zi ce trecea, iar spotul îmi adusese o notorietate de mahala. Aşteptam sfârşitul zilei pentru o amărâtă de masă la birt şi riscam ca banca să-mi ia casa.
— Mă simt dator să-ţi atrag atenţia că te bagi într-o chestie al naibii de riscantă… – am încercat totuşi să-l readuc cu picioarele pe pământ. Vrei să te duci în Buzescu să baţi la uşa unui interlop şi să-ţi oferi serviciile ? Îţi dai seama ce rişti ?
Pe de altă parte, deşi suna al naibii de riscant, tot sufletul îmi tresărea când mi-l imaginam singur, acolo, sus pe schele. Ştiam prea bine cât tânjise, cât sperase la clipa asta, aşa că datoria mea era să-l ajut să-şi atingă visul, chiar dacă visul ăsta era curată nebunie. Şi-a
terminat ţigara şi a fugit sus, nerăbdător să-i povestească totul Ioanei. În ea avea să-şi găsească cel mai de nădejde aliat, singurul dispus să-l susţină necondiţionat. Cât despre mine, am luat din colţul străzii un cuplu de adolescenţi veseli şi gălăgioşi, cu rucsacuri şi neoprene, şi i-am dus la gară. De la o vreme, îmi făcusem un obicei : când se întâmpla să aduc câte un client, intram şi eu să petrec o jumătate de ceas în faţa unei ceşti de cafea ori pur şi simplu ca să bat peroanele. Andrei venise pe lume într-o gară. Salvarea nu ajunsese la timp, aşa că îşi făcuse debutul în sala de aşteptare din Lisa, pe stinghiile cine ştie cărei banchete scrijelite cu nume de fotbalişti. De fapt, viaţa adevărată – viaţa trăită, viaţa vie – începuse abia în ziua în care destinul i-o hărăzise pe Ioana. Chiar dacă erau împreună de mai bine de zece ani, din fiinţa fiecăruia încă irumpea acea lumină curată şi limpede care se îngemăna la o pereche într-un sentiment sincer şi infinit. De fiecare dată când avea puţin timp, se instala în micul lui atelier improvizat într-una dintre cele trei camere ale apartamentului, unde picta icoane. Pentru el, lumea exterioară îmbrăca forma unei iluzii. Universul real, universul mântuitor, christic, se găseşte concentrat numai acolo, în cuibul lor. Căldura şi dragostea Ioanei, şevaletul, mirosul de ulei, toate îl făceau să se simtă împlinit. Şi dacă el căuta spre interior,
eu, dimpotrivă, alergam bezmetic spre nicăieri, învârtindu-mă în viaţă ca-ntr-o tiribombă, şi asta pentru că îmi lipsea aspiraţia spre absolut şi vedeam religia mai degrabă ca pe o simplă loterie transcendentală.
Alexandru Done s-a născut pe 1 aprilie 1974, în Bucureşti. Este absolvent al Universităţii de Arte Bucureşti, secţia Grafică. Este artist vizual şi senior art director pentru proiecte de comunicare vizuală. Romanul Downshifting, câştigătorul Concursului de Debut al Editurii Polirom, a fost selectat din 122 de manuscrise participante.
„Mihai Marinescu, de profesie copywriter şi de vocaţie cârtitor, iese de sub tirania termenelor de predare şi se apucă de taximetrie. El face, altfel spus, un pas înapoi. O mişcare de downshifting, cum i se spune în branşă. Mihai are în bagaj un noian de nemulţumiri şi câteva vise. Printre acestea din urmă, un câştig la loto şi publicarea unui roman. Scăpat de brief-uri şi pitch-uri, fără să ştie că ele îl pândesc la o cotitură a sorţii ca
să-l reia în primire, omul îşi face timp să observe cât de trăşcălie e lumea în care se învârte. De ce? Fiindcă în drumurile lui Mihai Marinescu dă peste autori de „literatură insuflată„ (Căzut din accelerat, o carte cu un titlu, hm, personal şi cu un succes, nu-i aşa?, rapid) şi căpetenii interlope cu experienţe extracorporale, în plină transă mistică. Peste alţi downshifteri care ar vrea să picteze biserici, pentru ca până la urmă să orneze pereţii unei vile ţigăneşti cât un transatlantic. Peste editori care îşi tarifează prefeţele la cuvânt: cincisprezece euro cuvântul ultraelogios, zece euro cel elogios şi cinci euro cel pozitiv-neutru. Peste conferinţe despre paranormal la care te umflă râsul. Peste un weekend al porţilor deschise în comuna Buzescu, unde ţigodele rromilor devin obiect de interes mediatic planetar. Nu în ultimul rând, peste amintirea lui Mircea Eliade, a cărui evocare provoacă mereu episoade şi reacţii imprevizibile.
În câteva vorbe, asta e povestea din Downshifting. O poveste cu zvâc şi poantă. La prima lui carte, Alexandru Done dă impresia că scrie fără efort, din poignet, cu un control dezinvolt al acţiunii, al frazelor şi al efectelor speciale. Salut în el un talent care face explozie acum şi care e aşteptat, ca toţi debutanţii, să confirme la a doua apariţie.” (Radu Paraschivescu)