bookblog.ro

---

Fragment: „Grădina de piatră” de Nikos Kazantzakis

Scris de • 31 January 2019 • in categoria Noi aparitii, Recomandari

Grădina de piatră

Nikos Kazantzakis

(roman)

Traducere din franceză și note de Alexandra Medrea-Danciu

Colecţia Raftul Denisei, colecţie coordonată de Denisa Comănescu

© Humanitas Fiction 2018

 

 - Fragment -

            Un salonaș care dă spre grădină. Ferestrele sunt deschise, curtea e plină de soare. Doi canari într-o colivie aurită își înalţă căpșoarele spre lumină și ciripesc. Bătrânul grădinar umblă peste tot și întârzie lângă fiecare arbust; îi îndreaptă ramurile cu blândeţe, taie o rămurică veștedă; îl mângâie. Ochiul lui e sigur și plin de iubire.

Siu-lan, Li-Teh și cu mine bem ceai aromat în cești antice fine. De pe fundul ceștii, după ultimele înghiţituri, ţâșnește un dragon galben ameninţător. Agăţate pe pereţi, lucesc stins picturi vechi pe mătase. Nu le disting prea limpede în umbrele albastre ale dimineţii; dar în fund, într-o nișă, salut cu bucurie mica statuetă a lui Kwanon, zeiţa compasiunii.

Siu-lan mi-a turnat din nou ceai. Apoi s-a așezat, s-a înclinat ușor și a aplecat enorma ei ureche budistă.

Am tresărit… Cum semăna Siu-lan cu Kwanon!

Faţa ei ovală, ochii oblici, buzele senzuale, sprâncenele înălţate ca niște săbii tăioase… Aceeași austeritate îmbinată cu blândeţe, același aer aristocratic și primitor.

— Kwanon… Kwanon… murmuram eu înfiorat.

Inima mea n-ar fi reușit niciodată să creeze o asemenea zeiţă a compasiunii – suverană, distantă, imobilă. Ea nu vindecă durerile intervenind direct; nu se duce la cei nefericiţi ca să le aducă alinare. Kwanon e zeiţa care vindecă inima omului stând nemișcată pe tronul său. E destul să o vezi ca să uiţi durerea.

E ușor înclinată, ca și cum ascultă cu enorma ei ureche budistă. Pare să audă de departe, de foarte departe, suferinţa omenească. Şi tânăra fiică a lui Buddha surâde, căci ea știe că suferinţa este o iluzie, la fel ca fericirea, că te vei trezi și suferinţa va pieri ca un vis. Vei pieri și tu, și Universul, și cauza Universului.

O priveam pe Kwanon și îmi simţeam inima debordând de răspunsuri. Eram fericit. Timpul în pieptul meu se oprise.

— E japoneză… am zis eu mașinal, arătând spre frumoasa statuetă.

— Nu, zice Siu-lan, fermă și timidă. Nu, e chinezească.

Li-Teh era așezat în faţa mea; avea faţa calmă și aspră; îi simţeam privirea fixată asupra mea, lipsită de afecţiune.

Tăcere. Atmosfera era grea, încărcată de întrebări refulate. Se simţea în spaţiul dintre mine și Li-Teh o luptă invizibilă și mută.

Siu-lan stătea între noi; purta o rochie albastră cu mâneci largi, brodate, cu nasturi de argint. Tatăl său, ne-a anunţat ea, regretă că nu a putut veni să ia ceaiul cu noi; a avut un vis urât și e întristat…

Brusc, Li-Teh a ridicat glasul; Siu-lan, neliniștită, înălţă capul, privindu-și fratele rugător.

— Ce senzaţie inedită ai venit să cauţi în China? Căci te cunosc, dragul meu. Ești un pirat; străbaţi mările. Un ade vărat alb.

Am tăcut. Cum aș putea să-l fac să înţeleagă pe acest galben, atât de hotărât și de practic, neliniștile vagi și profunde ale fiinţei mele? Îl simţeam înhămat la o acţiune importantă; sigur făcea parte din Kuomintang. Avea un ţel precis: să scape ţara sa de albi sau de galbeni; să trezească poporul; să-l facă demn de libertate și dreptate. Cu fiecare zi, făcea încă un pas spre acest ţel. Vedea, atingea, putea măsura înaintarea spiritului său. Nivelul superior, invizibilul, îi lipsea. Sufletul lui nu avea decât partea de jos. Cum ar fi putut să mă înţeleagă?

Li-Teh și-a aprins o ţigară; a dus-o la gură de două sau de trei ori și a strivit-o în scrumieră.

— Opiul de calitate? zise el ironic. Cauţi la noi opiul de calitate? Uitarea? Otrava galbenă?

(Da, da, otrava galbenă… Să inoculez în sângele meu acest virus puternic. Să contopesc China cu sufletul meu… Să mă vindec.)

— Nu! am răspuns eu.

— Cu atât mai bine! Ai fi dezamăgit… Nu mai suntem exotici. Suferim și noi, galbenii, de otrava galbenă. Tunuri, foame, mânie… Nevoia de justiţie și de libertate…

— Eu sunt un animal apolitic.

— Atunci ce cauţi? Gângureli leșinate? Să vezi frumuseţile Chinei: palate, temple, bibelouri, porţelan, Buddha? Încă nu v-aţi încheiat serviciul vostru în slujba Frumosului?

(Fără îndoială ar fi vrut să adauge: „Nu vă e rușine?“, dar s-a reţinut.)

Li-Teh a tăcut. M-am uitat la Siu-lan; plecase ochii, confuză. Nările ei foarte fine tremurau. Fiinţa sa întreagă aștepta un răspuns. — Mi-am încheiat rătăcirile, am răspuns eu. Sunt un om liber. Nu-mi fac nici o iluzie. Nu sper nimic. Mă abţin de la luptă nu din lipsă de entuziasm sau din lașitate, ci pentru că știu.

— Ce știi?

— Sfârșitul tuturor lucrurilor.

Li-Teh a șuierat ca un șarpe.

— În epoca noastră de fier – de fier, de petrol și de gaz –, nu trebuie să-ţi baţi prea mult capul. Suntem la începutul lucrurilor; să lăsăm sfârșitul – problemele filozofice, metafizice, inacţiunea superioară – generaţiilor sfârșitului!

Suntem născuţi într-o epocă de război, să luptăm! Să ocupăm de bunăvoie și fără grimase intelectuale poziţia noastră în luptă. Să alegem – la dreapta sau la stânga, e la fel; dar să alegem!

(Da, știam toate aceste cuvinte de ordine; urechile mele erau pline. Dar eu vedeam în spatele acestor cuvinte de ordine perfidia și vidul. Şi am rămas singur. Mă simt, chiar în mijlocul prietenilor mei, mai ales în mijlocul prietenilor mei, indezirabil. O mână care nu vrea să-și ia plata; un ochi care vede limpede.)

M-am întors spre Li-Teh:

— Ce ai făcut tu, omul de acţiune, în toţi acești zece ani lungi în care nu ne-am văzut?

Li-Teh și-a mușcat buzele. Clipea; o clipă l-am simţit pierdut într-o viziune de spaimă. Cadavrul imens al Chinei… Imperiu, republică, comunism? Nu, doar un lucru imens care se descompune. Generalii se vând – yeni japonezi, lire englezești, ruble, dolari –, se perindă de la o tabără la alta, la cea care oferă mai mult, și târâie după ei un lung șir de hamali în zdrenţe.

Li-Teh își scutură capul; broboane mărunte de sudoare îi acopereau fruntea. — Nimic! a răspuns el, furios. Nimic! Şi tu?

Am tresărit. Viaţa mea? Călătorii, o linie roșie de culoarea sângelui peste mări și ţări. O inimă care se caută în vid și se pierde. Un suflet care nu se rușinează să se mărturisească public pe hârtie tipărită și să se arunce drept hrană la purcei.

„Un scrib! O viaţă de hârtie și de cerneală neagră… Un suflet care se vinde!“

— Nimic… am răspuns eu abia șoptit.

Tăcere apăsătoare. Cei doi canari au tăcut neliniștiţi. Am auzit-o pe Siu-lan oftând ușor. S-a ridicat în tăcere, pe vârful picioarelor sale minuscule, ca o dansatoare… A pus doi trandafiri între mine și Li-Teh, a turnat ceai în ceștile noastre goale. Apoi s-a așezat liniștită; a împlinit, supusă și atotputernică, rolul său de femeie.

Parfumul de roze s-a răspândit în aerul de luptă otrăvit. Blândeţe, fericire, o prezenţă inefabilă. Între bărbaţii care se luptau și se sfâșiau, lipsiţi de respect și de milă, femeia aducea, drept argument suprem, cei doi trandafiri.

O clipă am închis ochii, lăsându-mă în voia trandafirului invincibil. Şi continuam chemarea începută ieri văzând-o pe Siu-lan:

„O, stăpâne! O, stăpâne! Tu ai nenumărate mâini, care atrag și resping, care se roagă, promit și ameninţă, care mângâie, rănesc și reiau mângâierea… O, tu care vii aducând două roze în ora teribilă și vană în care bărbaţii se dispută. O, stăpâne! O, stăpâne, o, Amor!“

Am deschis iar ochii. Li-Teh ieșise din cameră; Siu-lan, aplecată la fereastra dinspre grădină, un pic palidă, respira cu o aviditate reţinută mireasma pământului.

La celălalt capăt al grădinii, tatăl bătrân fuma înţepenit într-o letargie fericită: bilele de opiu sfârâiau în pipa lui de lut. Se auzea bolboroseala pipei. Cei doi canari aurii și-au înălţat căpșoarele și s-au pus pe cântat liberi, fericiţi, unul lângă altul, plini de dragoste.

***

Scris în limba franceză la Egina, în 1936, la întoarcerea din călă­to­ria în Extremul Orient, și publicat în 1959 în Franța, după ce o tradu­cere în neerlandeză văzuse lumina tiparului în 1939, Grădina de piatră (Le Jardin des rochers) este primul mare roman semnat de Kazantzakis înainte de emblematicul Viața și peripețiile lui Alexis Zorba. Amestec de jurnal, roman psihologic și de idei și poem, Grădina de piatră tratează deja teme majore ale literaturii lui Kazantzakis —lupta și concilierea contrariilor, ilus­trate exemplar de contrastul între surâsul imobil al lui Buddha sau splendidele grădini japoneze ce surprind eternitatea în grăun­țele de nisip și efervescența modernizării Chinei și Japoniei.

„Dintre toate cărțile lui Kazantzakis, Grădina de piatră este singura în care autorul-narator figurează ca personaj principal. [...] Tema esențială este cea a omului meditativ pus în fața semenilor care se dăruiesc trup și suflet acțiunii, prin forța momentului istoric —uneori în detrimentul sufletului. De aici cruzimea acestei relatări, în care multe elemente sunt veridice. Dar, în jurul acestei teme centrale, ce poezie, ce senzualitate! Cel mai mic obiect, cel mai insignifiant chip, cea mai măruntă plantă, totul este abordat cu tandrețe și umor, chiar cu un fel de voluptate  fizică, care deține un loc important în întreaga narațiune.“ Aziz Izzet (fragment din prefața primei ediții franceze)

„Marii noștri grădinari au fost la început călugări budiști și au adus arta asta din China. Mai târziu, arta a trecut la marii dascăli ai ceremoniei ceaiului, la poeți, la pictori și, în sfârșit, la grădinarii specializați. Fie­care grădină trebuie să aibă sensul ei, să sugereze o noțiune abstractă: seninătate, inocență, pustietate sau mândrie și măreție eroică. Iar semni­ficația trebuie să corespundă nu numai cu sufletul proprietarului, ci și cu sufletul mai larg al generației sau al întregului său neam. Fiindcă ce valoare are un individ? E ceva efemer; în timp ce grădina, precum orice altă operă de artă, trebuie să conțină elemente de eternitate.“ Nikos Kazantzakis, Jurnal de călătorie: Japonia, China

„Soarele apunea în aburi roz și portocalii. Luceafărul de seară atârna la apus ca o pică­tură de rouă. Zidurile roșietice ale Orașului Interzis, ola­nele verzi și galbene ca mierea se pier­deau lent în obscuritatea albastră. Ne aflam sus, pe o terasă. O bucurie simplă, ome­nească, fără nici o exaltare, aproape in­con­știentă. Mă gândeam la cuvintele atât de chibzuite ale lui Confucius: «ªtiu de ce feri­ci­rea e atât de rară în lume: idealiștii o pla­sează prea sus, materialiștii prea jos. Dar fericirea se află alături de noi, la înălțimea inimii noastre. Fericirea nu-i nicidecum fiica Cerului sau a Pământului; fericirea e fiica omului.»“ Grădina de piatră

***

Nikos Kazantzakis s-a născut pe 18 februa-rie 1883 la Iraklion, în insula Creta, unde a fost și înmormântat. Între 1902 și 1906 a urmat dreptul la Universitatea din Atena, apoi, timp de doi ani, și-a continuat studiile la Paris, unde a audiat cursurile filozofului Henri Bergson. A strabatut lumea în lung oi în lat, calatorind pâna în ultimele luni de via?a. Aflat veonic în conflict cu autorita?ile din Grecia pentru opiniile sale (asemenea prietenului sau Panait Istrati, era atașat idei-lor de stânga), deși a îndeplinit o vreme și func?ii publice, a gasit mai multa audien?a în strainatate decât în propria patrie, fiind nominalizat de câteva ori la Premiul Nobel. S-a bucurat de celebritate, deținând recordul de traduceri: în peste 100 de țări. A primit, în 1956, la Viena, Premiul pentru Pace. În jumătatea de secol dăruită literaturii, a fost creatorul unei opere de dimensiuni impresio-nante: poezie —Odiseea. O continuare mo-dernă din 1938 conține 33 333 de versuri; romane —Grădina de piatră (Le Jardin des rochers, 1936, publicat în 1959), Viața și peri­pețiile lui Alexis Zorbas (1946; Humanitas Fiction, 2011, 2016), Hristos răstignit din nou (1948, pu­blicat în Grecia în 1954, dupa ce cunoscuse un mare succes în Occident; Humanitas Fiction, 2008), Căpitanul Mihalis. Libertate sau Moarte (1950, publicat în 1953; Huma­nitas Fiction, 2014), Ultima ispită a lui Hristos (1951, publicat în 1955; Humanitas Fiction, 2011), Saracu?ul lui Dumnezeu (1954, pu­blicat în 1956; Humanitas Fic­tion, 2016), Fratricizii (1954, publicat postum, în 1963; Humanitas Fiction, 2017); drama­tur­gie și lucrări de memorialistică —între care volu­mul auto­bio­­grafic Raport către El Greco (scris în 1956 și publicat postum, în 1961; Humanitas Fic­tion, 2012), Jurnal de călă­torie: Italia, Egipt, Sinai, Ierusalim, Cipru, Moreea (1926—; Humanitas, 2013), Jur­nal de calatorie. Rusia (1928; Humanitas, 2015), Jurnal de călătorie: Japonia, China (1935; Humanitas, 2018); eseuri și traduceri (Divina Comedie, Iliada, Odiseea etc.). S-a stins din via?a pe 26 octombrie 1957 la Freiburg im Breisgau, în Germania.

Lasa un comentariu

Adresa de email nu va fi facuta publica. Campurile obligatorii sunt marcate cu *

Copyright ©2011 Bookblog.ro