Bogdan Suceavă

Istoria lacunelor. Despre manuscrise pierdute

Editura Polirom

176 pagini

-fragment-

Cărţi neterminate? Dar Bucureştii păstrează mărturia multor istorii de acest fel, pentru că o istorie sinuoasă tinde să lase unele cărţi numai la nivelul primului volum, fără ca aceasta să însemne că ele ar fi incomplete. Ba dimpotrivă, asta descrie măsura a ceea ce poate omul să facă într‑o viaţă. Delirul lui Marin Preda nu e o carte terminată. Ar fi trebuit să existe şi un al doilea volum, însă autorul s‑a stins înainte să‑l încheie. Iar dacă intrăm pe teritoriul pierzaniilor bucureştene, să amintim că Mateiu Caragiale nutrea o pasiune secretă pentru arderea textelor, care nu a fost întrecută în viaţa reală decât de pasiunea lui pentru decoraţii. Chiar la începutul Crailor de Curtea‑Veche aflăm că naratorul (un personaj al unei opere de ficţiune, nu‑i aşa?) obişnuia să ardă scrisorile pe care le primea, fără să le deschidă, cam aşa cum procedez eu cu multe dintre mesajele din poşta electronică pe care le primesc, delete right away, considerând că în zilele noastre toată lumea scrie prea mult. Ne amintim ce se petrece cu opera scrisă a personajului Paşadia la finalul Crailor de Curtea-Veche, după ce el moare în urma unei reprize de amor extenuant cu fascinanta Raşelica Nachmansohn. Naratorul ne povesteşte astfel: „Când m‑am apropiat de locuinţa fără bucurie, deasupra copacilor din grădina fără flori se înălţa, în liniştea serii, un stâlp de fum. Mâna credincioasă îşi făcuse datoria ; în hainia lui, omul izbutise să săvârşească după moarte cea mai rafinată dintre nelegiuiri”. Iată aşadar cum priveşte Mateiu Caragiale arderea unor manuscrise, în cazul acesta o imolare dorită de autorul textelor şi desăvârşită de un servitor credincios, care executa astfel ultima dintre poruncile stăpânului, drept cea mai rafinată dintre nelegiuiri. Pentru Mateiu Caragiale legiuită ar fi fost existenţa acestor texte, supravieţuirea lor, în timp ce privarea umanităţii de textul deja scris se califica în categoria nelegiuirilor. Imediat după ce descrie arderea manuscriselor lui Paşadia, naratorul Crailor intervine astfel: „Am deplâns pieirea acelei opere măreţe[,] dar nu şi pe a autorului”.

Cum a putut scrie aşa ceva naratorul Crailor? Opera necunoscută e deplânsă mai mult decât omul pe care l‑a cunoscut şi l‑a apreciat. Nu e aici o contradicţie de natură morală? Să acceptăm drept ipoteză ceea ce ne propune Mateiu, că n‑ar fi aşadar nimic contradictoriu, şi să ne gândim care ar putea fi justificarea unei asemenea viziuni ce pune, la un nivel foarte personal, manuscrisul într-o perspectivă superioară omului. Astfel, destinul unui om ce s‑a bucurat de viaţă pe deplin, aşa cum a fost cazul lui Paşadia, care a cunoscut şi dragoste, şi putere politică, şi bogăţie, este pieritor, iar moartea lui poate fi acceptată, pentru că asta e în firea lucrurilor. Dar nu poate fi acceptată distrugerea unui lucru nepieritor, adică tocmai textele scrise, a căror menire împlinită ar fi fost legiuit să rămână. Din perspectiva aceasta, o asemenea distrugere poate fi calificată drept nelegiuire, indiferent cât de complexe ar fi fost motivele autorului. Iar autorul nelegiuirii avea motivele sale, pornind de la un sofisticat rafinament până la dispreţul tot mai greu de ascuns faţă de contemporanii săi. Să reţinem perspectiva aceasta: dispariţia unui om care şi‑a împlinit viaţa e una, pe când dispariţia unui text, fie şi a unuia de valoare necunoscută, e cu totul altceva. Textul, spre deosebire de autorul său, e menit unei vieţi eterne, în cazul în care o merită, pe când omul, odată ce a avut acces la cele mai înalte bucurii, nu a avut tot ce trebuia pe lume?

În perioada 17-23 noiembrie, Bogdan Suceavă va susţine un turneu de promovare a noului său volum, Istoria lacunelor. Despre manuscrise pierdute. Autorul se va întâlni cu cititorii din BUCUREŞTI – vineri, 17 noiembrie, ora 18:00, la Cărtureşti Verona (Cafenea); joi, 23 noiembrie, ora 15:30, Sala Senatului, Universitatea Româno-Americană; joi, 23 noiembrie, de la ora 18:00, Târgul Internaţional de Carte Gaudeamus –, şi din CLUJ: luni, 20 noiembrie, ora 16:00, Facultatea de Litere, Universitatea „Babeş-Bolyai”; tot luni, de la ora 18:30, la Librăria Book Corner. 

Cât de tragică e pierderea definitivă a unui manuscris? Dar dacă autorul manuscrisului pierdut a scris alte opere de o valoare inestimabilă? De la Aristotel la Hemingway există o întreagă istorie a manuscriselor definitiv dispărute, despre care se crede că ar fi putut revoluţiona literatura, filosofia, matematica sau fizica. Fie că a fost vorba despre accidente tragice, precum mistuirea Bibliotecii din Alexandria, despre moartea autorului, cum s-a întâmplat cu I.L. Caragiale, care se pare că n-a mai reuşit să termine o presupusă dramă istorică, sau despre intervenţii exterioare, precum valiza de manuscrise pe care Gao Xingjian ar fi fost constrâns să o ardă, toate cărţile ce nu au mai ajuns la generaţiile următoare reprezintă lacune cu neputinţă de acoperit. Istoria lacunelor analizează câteva dintre aceste pierderi şi impactul lor asupra cursului istoric al civilizaţiei, mereu pornind de la întrebarea „Ce ar fi fost dacă...?”.

Bogdan Suceavă s-a născut pe 27 septembrie 1969 la Curtea de Argeş. Studii în matematică la Universitatea din Bucureşti şi la Michigan State University. În prezent, profesor în Departamentul de Matematică de la California State University, Fullerton, SUA. Autor al volumelor de proză: Teama de amurg (1990); Sub semnul Orionului (1992); Imperiul generalilor tîrzii şi alte istorii (2002, 2003); Bunicul s-a întors la franceză, istorii (2003, 2008); Venea din timpul diez (2004, 2010, 2014); Miruna, o poveste (2007, 2008, 2017); Distanţe, demoni, aventuri (2007); Vincent nemuritorul (2008); Noaptea cînd cineva a murit pentru tine (2010); Memorii din biblioteca ideală (2013); Scrisori de la Polul Est (2015); Republica (2016). Distincţii literare: Premiul I Nemira, în 1993, pentru nuvela Imperiul generalilor tîrzii; Premiul CopyRo, în 2002, pentru volumul Imperiul generalilor tîrzii şi alte istorii; Premiul pentru Proză al Asociaţiei Scriitorilor din Bucureşti pentru Miruna, o poveste. Premiul I al Reţelei literare pentru Noaptea cînd cineva a murit pentru tine. Lucrări de istoria matematicii publicate, între altele, în Historia Mathematica, Notices of the American Mathematical Society, Mathematical Intelligencer.