bookblog.ro

---

Fragment: „Măritată cu forța” de Leila, Marie-Thérèse Cuny

Scris de • 9 July 2018 • in categoria Noi aparitii

Leila, Marie-Thérèse Cuny

Măritată cu forța

Traducere de Oana Cătălina Popescu

Carte publicată şi în ediţie digitală

Editura: Polirom

Domeniu: Biografii, autobiografii și jurnale-Memorii, amintiri/ Politică și științe politice – Drepturile omului

ISBN: 978-973-46-7414-5

Format: 130x200 mm

288 p.

Preţ: 34.95 lei

Am împlinit optsprezece ani, deci eram majoră? Majoratul nu are niciun sens într‑o familie ca a mea. Chiar şi căsătorită, o fată nu este niciodată majoră în ochii taţilor, ai fraţilor sau ai soţilor. Ochiul Moscovei, al fratelui mai mic, era întotdeauna aţintit spre mine, „camerele de supraveghere” ale cartierului funcţio­nau mai ceva ca înainte. În timpul Ramadanului, în fiecare seară, mă aşezam în balcon ca să‑mi fumez ţigara la sfârşitul ajunării. Îmi asumam încă un risc, jucându‑mă cu focul. Era toată lumea acasă, puteam fi surprinsă în orice clipă cu ţigara în gură. Fraţii mei încercau să mă încolţească de multă vreme. Timp de o lună, am fumat liniştită singura mea ţigară pe zi, la apus. În ajunul sărbătorii de încheiere a Ramadanului eram aşadar acolo, fumându‑mi ţigara, cu bomboana de mentă şi deodorantul în buzunar, recuzita obligatorie în cazul verificărilor intempestive de genul: „Deschide gura şi suflă!”.

Eram atentă în mod normal să sting mucul de ţigară pe jos şi să‑l pun în cutia de chibrituri... Nu treceam niciodată cu capul peste balustradă, pentru că ar fi putut să mă vadă cineva. În seara aceea bănu­iam că fraţii meu erau la fotbal, credeam că pot fi liniştită până acolo încât să arunc neglijent chiştocul peste balustradă...

Dar fraţii mei şi prietenii lor erau jos şi eu nu‑i auzisem. Şi purtam şi brăţări! Luminiţa slabă a mucului de ţigară stins pe jumătate şi zgomotul brăţărilor care mi‑a însoţit gestul m‑au pierdut! În loc să rămân ascunsă în spatele lenjeriei întinse pe balcon, am scos capul, curioasă să văd unde căzuse mucul! Atunci, „ei” m‑au reperat. Fratele meu m‑a privit jubilând, cu aerul că zice: „Nu trebuie să merg prea departe, nu trebuie să te supraveghez pe străzi, de ani întregi încerc să te prind, acum a mea eşti!”.

Explicaţie: a‑şi surprinde sora în flagrant de nesu­punere reprezintă ocazia perfectă a unui frate pentru un şantaj odios.

— Te implor, nu le spune părinţilor, te implor...

M‑am aşezat chiar în genunchi.

— Te implor, te implor!

Nu a spus nimic părinţilor, dar mi‑a otrăvit viaţa timp de mai bine de o lună.

Se lungea pe canapea, pocnind din degete: „Hei, adu‑mi un pahar cu apă!”, „Hei, încălţările mele!”, „Hei, fă asta, fă ailaltă!”. Într‑o zi, m‑am săturat şi i‑am răspuns:

— Du‑te dracului!

Ce riscam? Să o iau pe coajă? Eram obişnuită; ar fi fost puţin mai rău decât de obicei, atâta tot.

— Prefer să mă dai în gât decât să te mai slugăresc ca un câine. Vrei să vorbeşti, n‑ai decât!

— Chiar vrei asta?

— Da, prefer ca tata să‑mi spargă capul, să mă omoare decât să fac în continuare pe câinele supus!

Confruntarea nu se terminase când m‑am apucat să spăl vasele. El prefera, desigur, să mă aibă mai degrabă sclavă decât adversară.

Mama a auzit ţipetele.

— Ce mai e acum? Las‑o pe soră‑ta în pace! Mereu te ţii după ea!

— Da’ ce crezi, mamă? Crezi că fata ta e grozavă?!

— Nu, are şi ea defectele ei. Dar lasă‑mi fata în pace!

— Ce?! Fata ta, fata ta! Fata ta fumează. Asta vrei să auzi? Fata ta trage din ţigară. Am prins‑o!

Atunci vocea tatălui meu a tranşat discuţia:

— Leila, treci în cameră! Şi tu! Amândoi!

Urăsc această cameră din copilărie, de când uşa se închidea fie în spatele tânărului agresor, fie ascun­zând ciomăgelile tatălui meu. Nefericirea mea s‑a materializat întotdeauna în camera asta blestemată, singura care se închide cu cheie, cea a părinţilor. Locul de rezolvare a conflictelor.

— Fumezi?

Fratele meu de o parte, tata de cealaltă. Dacă răspund: „Da, fumez”, o iau peste bot de la tata. Dacă spun „nu”, o iau pe coajă de la fratele meu.

Şi a început cu palme. Fumezi? Bum! Fumezi? Bum! Fumezi? Bum! Fumezi? Bum!

Nu spuneam nimic. Fără să plec capul, cu ochii în ochii tatei, ceea ce îl enerva cel mai tare. Fraţii mei plecau ochii, eu – niciodată. Loviturile mă dureau, însă privirea mea îi spunea: „Loveşte... nu o să mă doară!”.

M‑a lovit până când mintea mi s‑a înceţoşat şi capul a început să mi se învârtă. Până când am început să strig, la limita leşinului:

— Da, fumez, şi? Asta vreţi să auziţi? Da, fumez, nu sunt atât de cuminte pe cât aţi vrea voi!

Mama stătea aşezată la bucătărie; a luat un vas de apă şi am primit în plină figură apa, apoi vasul.

Şi, în încheiere, am încasat o corecţie şi mai seri­oasă. M‑au bătut ca nebunii, dar, în mod ciudat, nu m‑a durut.

Nimeni nu se plânge niciodată în cartierul nostru. Fetele bătute de părinţii sau de fraţii lor respectă legea tăcerii, este vorba de onoarea familiei. La limită, sunt atât de obişnuite cu asta, încât consideră că este ceva normal. Dacă vreuna dintre ele ar îndrăzni să se plângă unei asistente sociale, unui profesor, oricărui reprezentant al unei autorităţi, ar fi o ruşine pentru ea. Cât despre poliţie, să nu mai vorbim. Fetele nu se gândesc la asta niciodată, iar eu eram ca ele. La cea mai mică tentativă de a dezvălui o violenţă familială oarecare, suntem ameninţate:

— Dacă vei vorbi vreodată, indiferent cu cine, îţi jur, îţi tai gâtul şi îţi beau sângele!

Expresia consacrată. Violentă – chiar dacă pentru o minte occidentală este greu de crezut, noi suntem convinse că ne‑ar tăia gâtul la fel de simplu ca unei oi în ziua de Aid.

Povestea mea jalnică despre ţigara fumată pe ascuns la optsprezece ani a devenit aşadar o dramă. Şi nu era vorba deloc despre sănătatea plămânilor mei, nu eram o fumătoare în sensul nociv al termenului. O ţigară din când în când, pe ascuns, nu mergeam mai departe de atât. Pentru ei nu era vorba decât de a respecta interdicţia. O fată sau o femeie care îndrăzneşte să fumeze este inclusă în categoria fetelor rele, cum sunt cele din cabarete, care dansează în faţa bărbaţilor, altfel spus, a „târfelor”.

Dar pentru a continua să sfidez interdicţia, făceam orice. Uneori îmi băgam capul în ghena de la bucătărie ca să expir fumul acolo!

Refuzam ca ei să aibă o autoritate totală asupra mea. Bătându‑mi joc astfel de ei, compensam o frus­trare mult mai gravă. Cu capul în ghena de gunoi, îmi spuneam: „Ei sunt alături, fumez o ţigară sub nasul lor şi nu‑şi dau seama. Se cred şmecheri interzicându‑mi totul, dar eu tot mă descurc!”. Era o revanşă jalnică.

A doua zi, încă de dimineaţă, am cumpărat două pachete de Gauloises Blondes. Nu m‑am dus la cursuri şi, ca să protestez singură, am ales să fac o plimbare până la fostul meu liceu.

Nu‑mi lăsam niciodată părul desfăcut, dar în ziua aia chipul meu era învineţit pe partea dreaptă şi a trebuit să‑l las să‑mi acopere obrajii.

Mă simţeam rău. Prietenilor li se părea că mă port ciudat.

— Ce ai?

— Nimic, nimic, absolut nimic. Am dormit prost, probabil am gripă.

Eram acolo pentru că simţeam nevoia să mă con­fesez cuiva, dar, ca întotdeauna, la prima întrebare, mă făceam ghem ca un arici. Nimeni nu ştia că voi­sem să mă sinucid la treisprezece ani, rămăsese un secret de familie.

Amicii nu mă puteau ajuta. Revenisem ca un călător nostalgic să respir aerul bacalaureatului, al iluziilor pierdute, în special din cauza mea. Mă învâr­team în cerc, în nefericirea mea. Aproape că mă hrăneam din ea.

Am zis „salut” şi m‑am dus să mă adăpostesc la celălalt capăt al liceului imens, în spatele scărilor unei construcţii. Acolo, complet izolată, am început să fumez, o ţigară, două, meditând la viaţa mea şi vorbind singură cu mine, ca de obicei.

— Până la urmă, nu ştii de ce rămâi acolo. Leila, ai optsprezece ani, eşti majoră, ai putea să te cari să‑ţi trăieşti viaţa în altă parte. Eşti o laşă!

Dar, pe de altă parte, era un glăscior care îmi spunea:

— Dar, dacă pleci, tai toate punţile cu familia ta. Chiar dacă îţi fac rău, ei sunt familia ta. Nu ai pe nimeni în afară de familia asta.

Am rumegat aceleaşi gânduri toată dimineaţa – să plec, să nu plec... Şi fumam cu disperare, până îmi venea să tuşesc.

Apoi a venit la mine prietenul meu Karim. Era singurul care ştia că mă refugiam acolo când aveam o problemă.

— Leila, ce ai?

Cu mâna pe păr, ca să nu‑mi vadă faţa, i‑am răs­puns:

— Nimic.

— Nu, cu coafura asta, deja nu eşti tu.

— Aveam chef să‑mi las părul despletit, trebuie să respire şi el puţin.

— Termină cu minciunile astea!

M‑a prins de mână şi mi‑a ridicat părul ca să‑mi vadă vânătăile.

Atunci am început să urlu, isterică:

— Dar ce vrei să‑ţi spun? Că am o viaţă de rahat? Am trei soluţii: fie mă omor, fie o şterg, fie continui viaţa asta nenorocită. Am fumat o ţigară, asta‑i tot, iar fratele meu a ciripit!

— Stai aşa, tu ai văzut în ce hal eşti? Pentru o ţigară? Nu e normal!

— Dar ce vrei să fac? Dacă mă plâng, îmi asum riscul ca asistenţii sociali să‑i ridice pe toţi cei mici din casă! Familia dezbinată, plasamentul la DDASS şi ruşinea!

Nu voiam să fac rău. Nu voiam să fiu cauza dez­integrării familiei mele. Ruşinea ar fi căzut tot pe capul meu, oricum.

Fraţii mei au mâncat şi ei bătaie, dar mult mai puţină. De exemplu, dacă unul se întorcea acasă beat. Dar nu era la fel. Eu luam bătaie pentru orice! Uitam ceva, dădeam un răspuns din vârful buzelor, întârziam – şi nu făceam nimic ca să o evit.

— N‑o să mai faci tâmpenii. Îmi juri?

— Nu, nu‑ţi face griji.

Dar tocmai mă hotărâsem să plec. Nu am spus‑o nimănui, nici măcar lui. Dar nu ştiam cu adevărat unde să mă duc. Un amic care nu era din cartierul nostru s‑a descurcat şi mi‑a găsit un hotel, timp de o săptămână, la treizeci sau patruzeci de kilometri de casa mea. I‑am povestit că aveam nevoie să respir, că la mine nu mai puteam, fără să intru în detalii, iar el nu a insistat. Mă temeam, în mod inconştient, că, dacă m‑aş fi apucat să mă confesez cuiva, nimeni nu m‑ar fi înţeles, în afară de cazul în care i‑aş fi spus totul. Dar eu nu mă puteam hotărî să fac asta, era prea greu, aşa că închideam gura pentru eterni­tate, iar asta era la fel de greu.

În această săptămână de evadare mi‑am petrecut timpul plângând. Nu mâncam, plecasem doar cu hainele de pe mine. Nu‑mi luasem nici măcar actele de identitate, pentru că tatăl meu era cel care le păstra. Pe scurt, nu aveam nimic care să‑mi permită să fug cu adevărat. Nici bani, nici acte, nici loc unde să mă duc. Amicul îi ceruse fratelui său mai mare să plătească hotelul pentru mine, iar situaţia asta nu putea să fie de durată. El era drăguţ, voia să mă ajute, dar într‑o seară, din nefericire, a vrut să rămână să doarmă acolo, iar eu am reacţionat imediat violent. Nu acest tip de ajutor îl cerusem eu. A înţeles.

A doua zi mi‑am luat lucrurile şi ţigările şi m‑am întors acasă, cu moartea în suflet. Nu aveam altă soluţie. Fusese o tentativă ratată.

Tatăl meu, complet livid, scos din minţi de furie şi de umilire, nici măcar nu m‑a privit, nu mi‑a adresat niciun cuvânt. Pentru el, eram moartă. Şi atunci mi‑am spus: „Dacă deschid gura, chiar şi ca să mă justific, mă omoară”.

Mama m‑a făcut în toate felurile:

— Unde ai fost? Nu eşti decât o stricată! Să pleci aşa! Să dormi cine ştie pe unde o săptămână de zile! Nici nu ştim ce ai făcut! Mâine mergi la doctor!

Până la urmă, umilită eram tot eu. M‑au dus la medic la optsprezece ani. Majoră şi vaccinată, a tre­buit să suport controlul ca să‑i calmez.

— E virgină, nu vă temeţi!

Aveam totuşi sentimentul că fusesem violată. Nu mă credeau, nu mă înţelegeau. Singurul lucru care conta era nenorocita asta de virginitate. Nu aveau niciun respect pentru mine. Şi dacă cineva ar fi spus: „Dar tatăl ei o bate! Şi fraţii ei o bat, are toate moti­vele să fugă...”, sunt sigură că tata, mama şi fraţii mei ar fi răspuns în cor:

— Bătută? A spus ea asta? Ce ruşine!

Acest comportament social, această obsesie a virginităţii este o problemă care mi se învârte tot timpul în cap. Ne înnebunesc cu povestea asta. Nu găsesc răspuns la aşa ceva. Dacă aş avea unul, poate că m‑aş linişti. Dar nu cred că există un răspuns logic. Este refuzul tradiţional de a accepta independenţa femeilor.

Asta este situaţia şi nimeni nu protestează. Trebuie să mergi drept, să urmezi drumul trasat. Nu există o evoluţie posibilă a mentalităţii. Această virginitate este responsabilitatea tatălui şi a fraţilor, apoi a soţu­lui. Trupul femeii le aparţine.

Şi această posesie de drept ne macină creierii. Modul lor de a înţelege onoarea este anormal, dar taţii refuză s‑o recunoască. Ei fac să planeze asupra fiicei lor o bănuială permanentă.

Îi răscolesc mintea, lucrurile, ghiozdanul, buzu­narele, în căutarea oricărui obiect personal interzis. Un pachet de ţigări? Este o stricată. O pudrieră, un rimel sau un ruj, un chilot roşu? Este o stricată. Un bilet de la vreun iubit? O stricată! Un tampon? Direct la doctor, fie că este majoră, fie că nu... Pilule contraceptive? Motiv clar de repudiere!

„Ei” înseamnă şi fraţii, verii, unchii, mătuşile, soacrele... Ei nici măcar nu ne tratează ca pe nişte obiecte. Un obiect este respectat, o femeie, nu. Iată de unde turbarea mea, revolta mea. Chiar lăsând la o parte cazul meu particular, ştiu că suntem mii care tăcem şi suportăm, pentru că ei ştiu că nu putem să trăim departe de dânşii, în afara familiei şi a comu­nităţii, decât în cazul în care eşti o „târfă”, cum spun ei. Cele care scapă au rupt legăturile cu familia lor. Cele care urcă pe scara socială, găsesc de lucru şi fac carieră provin din medii evoluate. Nici măcar nu este vorba de a doua sau a treia generaţie de copii de imigranţi, ci de educaţie, de cultură, de deschidere a spiritului spre lumea modernă.

Tatăl meu a dat ordin familiei să nu îmi vorbească.

— Pe primul care îi adresează un cuvânt îl omor în bătaie!

Nici el nu îmi vorbea. Eram ca inexistentă. Că fraţii mei mă ignorau nu era ceva prea grav. Dar faptul că tata trecea pe lângă mine ca şi cum aş fi fost transparentă era mai rău ca orice. Această tăcere a durat o lună şi jumătate. Am numărat zilele.

Mama nu îmi spunea decât esenţialul: „Fă asta, fă aia!”.

Atunci nu m‑am mai dus la liceu şi m‑am îmbol­năvit.

Nu mai mâncam, aveam dureri abdominale. Au fost nevoiţi să mă ducă la spital. În toată perioada asta, nu m‑am putut prezenta la examene. Nimeni nu înţelegea ce se întâmplă în corpul meu. Eu ştiam. Totul se bloca în capul meu şi el, corpul meu, se exprima refuzând şi puţina mâncare pe care mă forţau s‑o înghit. Nimeni nu a spus niciodată că eram depresivă sau că suferinţa mea psihică se transpunea în plan fizic; m‑am întors acasă cu un tratament care nu folosea la nimic, ferm hotărâtă să mă îmbolnăvesc din nou.

Doream să mă întorc la spital, acolo îmi era mult mai bine, chiar dacă îi exasperam pe doctori. Voiam să le atrag atenţia, să văd dacă vreunul avea să reacţioneze şi să înţeleagă că la mine acasă eram în pericol.

Analizele nu arătau nimic, aşa că nu puteam avea decât o criză de apendicită!

M‑au dus la blocul operator şi m‑au operat, dar nu mi‑au scos apendicele, care nu suferea de nimic... Aveam un mic chist la un ovar. Nimic urgent, dar dacă tot mă deschiseseră!

Mă simţeam bine aşa, cu statutul de bolnavă. Eram în plină depresie, dar în momentul acela nu îmi dădeam seama. Pentru a continua să atrag aten­ţia, ca o fetiţă care nu vrea să meargă la şcoală, am născocit diverse trucuri de om nebun. Îmi făceam, de pildă, o frumuseţe de vânătaie la gleznă cu albas­tru de metil. Tata mă ducea la spital, nu se vedea nimic la radiografie, deci era o entorsă! Eram în ghips vreme de trei săptămâni şi eram foarte bucu­roasă, pentru că fraţii mei erau obligaţi să mă ser­vească şi să se descurce singuri.

Trebuia să păţesc mereu ceva la picioare, ca să le pot spune: „Nu mai pot merge, nu mai pot să vă slugăresc, nu sunt bună de nimic, deci voi trebuie să faceţi asta în locul meu...”. A trebuit să inventez de trei ori entorsa la gleznă.

Şi abdomenul era un pretext excelent. Cu condi­ţia să las impresia că am şi temperatură! Se ocupau în continuare de mine, şi nu mă sinchiseam de exa­men întorcându‑mă la liceu. Ştiam că nu îmi lipsea decât un nenorocit de punct ca să‑l iau şi că oricum era alegerea tatălui meu, nu a mea.

Conflictul era întotdeauna cu tata, el era stăpânul vieţii mele, al viitorului meu. Această idee mă tor­tura până şi în coşmarurile mele. Să fug... dar unde?

Nu aveam forţă pentru asta, dar el mi‑a insuflat‑o într‑o bună zi.

Ieşeau amândoi. Eu trebuia să supraveghez o tajină şi visam în faţa unui film la televizor. Bineînţeles că am uitat cratiţa pe foc şi bucătăria s‑a umplut de fum! Am curăţat cum am putut, am reconstituit tajina într‑un mod jalnic, dar mirosul de ars se impregnase peste tot.

Priveam ceasul cu groază, tata avea să mă ucidă! Îmi repetase de trei ori înainte de a pleca:

— Te previn, supraveghează bucătăria, dacă se întâmplă ceva...

Am auzit paşi pe scară şi am decis să joc tare, să mint. La urma urmei, reconstituisem aproape toată reţeta mamei, aceleaşi legume, aceeaşi carne...

— Ai fost atentă cu mâncarea?

— Da...

— Eşti sigură că nu s‑a întâmplat nimic?

— Nu, nu, ce s‑ar fi putut întâmpla?

— Eşti sigură?

— Păi, da.

Tata m‑a luat de cap şi mi l‑a băgat în cratiţă.

— Miroase! Continui să mă iei de prost?

A luat coada de la mătură şi m‑a bătut până ce a rupt‑o. Mi‑a rupt antebraţul.

Am dormit toată noaptea fără să mă plâng. Mă durea peste tot, eram plină de vânătăi, ţineam braţul oblic.

 

***

 

Leila s-a născut într-o familie de imigranți marocani din Franța și a fost crescută în tradiția musulmană. Cu o mamă supusă față de soț și zece frați, este condamnată încă din copilărie la rolul de slujnică în casă. Ajunsă la vârsta adolescenței, se revoltă, dar, sătul de tentativele ei de emancipare, tatăl său decide să o mărite. Leila nu-l cunoaște pe cel ales de părinți să-i fie soț, care este cu 15 ani mai în vârstă decât ea și vrea să o ia de nevastă mai ales pentru a dobândi cetățenia franceză. Va fi măritată forțat cu un bărbat pe care nu l-a văzut niciodată și care va încerca la rândul lui să o transforme într-o slujnică. Împotrivindu-se tradiției care îi cere să se supună, Leila se va lupta să-și păstreze libertatea și demnitatea.

Leila este o franco-marocană din regiunea pariziană. La șase ani după ce a fost căsătorită de părinți împotriva voinței sale, a divorțat. Astăzi lucrează în administrație și își crește singură fiul.

Marie-Thérèse Cuny este scriitoare, scenaristă, traducătoare și prezentatoare de televiziune.  A scris peste 50 de cărți, printre care și Arsă de vie (împreună  cu Souad), volum apărut  la Editura Polirom în 2017.

Lasa un comentariu

Adresa de email nu va fi facuta publica. Campurile obligatorii sunt marcate cu *

Copyright ©2011 Bookblog.ro