bookblog.ro

---

Fragment: „O mie de femei albe” de Jim Fergus

Scris de • 6 September 2017 • in categoria Noi aparitii, Recomandari

Titlu: O mie de femei albe

Autor: Jim Fergus

Traducere din engleză: Iulia Vladimirov

Editură: Humanitas Fiction

Colecţia: Raftul Denisei, colecţie coordonată de Denisa Comănescu

23 martie 1875

Astăzi este ziua mea şi am primit cel mai grozav dar dintre toate: libertatea. Mâzgălesc aceste biete rânduri în trenul Union Pacific pe ruta spre vest, care a plecat din Union Station Chicago dimineaţă, la ora 6:35, cu destinaţia Nebraska. Ni s-a spus că va urma o călătorie de paisprezece zile, cu numeroase opriri şi o schimbare de tren la Omaha. Chiar dacă n-ar fi trebuit să aflăm locul unde aveam să ajungem, am înţeles din discuţiile purtate de escortele noastre militare (care subestimează acuitatea auditivă a femeilor) că vom fi duse mai întâi la Fortul Sidney cu trenul, iar de acolo transportate cu un convoi de căruţe acoperite până la Fortul Laramie, în Wyoming, şi mai departe în tabăra militară Robinson, din Nebraska.

Cât de ciudată e viaţa! Cine s-ar fi gândit că voi urca în acest tren, aventurându-mă într-o călătorie aşa de lungă şi lăsând oraşul în urma mea. Mi-am ales un loc astfel încât să pot vedea ultimele vagoane şi să mai arunc o privire spre Chicago, cu stratul lui de fum gros şi negru de cărbune ce se ridică în fiecare zi peste ţărmul lacului Michigan precum o umbrelă uriaşă; iată, pentru ultima oară, oraşul aglomerat şi murdar ce se pierde în goana trenului. Cât de tare mi-au lipsit agitaţia şi zgomotul metropolei, după tăcuta şi întunecata mea internare! Acum mă simt ca un personaj dintr-o piesă de teatru, ruptă de lumea reală, jucând un rol cumplit, încă nescris. Cât de mult îi invidiez pe oamenii pe care îi zăresc pe fereastra vagonului, văzând cum se grăbesc să înceapă munca grea de fiecare zi, în timp ce noi suntem purtate departe, prizoniere ale destinului într-o imensă pustietate…

Iată, trecem pe lângă noile barăci ce înconjoară oraşul, apărute peste tot după marele incendiu din ’71. Semănând mai degrabă cu nişte bucăţi de cherestea îngrămădite laolaltă, se clatină în vânt precum casele din cărţi de joc, formând un fel de gard prăpădit în jurul oraşului, ca într-o încercare de a cuprinde cumva metropola în expansiune. Copii mizerabili, pe jumătate dezbrăcaţi, se joacă în curţi pline de noroi şi ne privesc cu ochi pustii când trecem pe acolo, ca şi când noi, ori poate ei, am fi creaturi din altă lume. Ce dor îmi e de iubiţii mei copii! Ce n-aş da să-i mai văd o dată şi să-i ţin în braţe… Îmi lipesc mâna de geam ca să-i fac semn unui copilaş care îmi aminteşte puţin de scumpul meu William, dar părul bietei făpturi e blond şi unsuros, iar buclele murdare îi încadrează chipul stropit de noroi. Are însă ochi nespus de albaştri şi ridică mâna lui mică, încercând să-mi răspundă la salut când ajungem în apropiere… Aş putea să spun, mai degrabă, la semnul de bun-rămas… Privesc încă copilul care se pierde în zare şi colibele de la periferie rămase în urmă, în vreme ce soarele dimineţii se ridică deasupra oraşului din ce în ce mai îndepărtat; conturul locurilor ştiute începe să dispară. Mă uit înapoi cât pot de mult şi abia atunci găsesc curajul de a-mi schimba locul, lăsând deoparte trecutul învolburat şi negru, ca să-mi întorc faţa spre un viitor înspăimântător şi nesigur. Simt că mi se taie răsuflarea la vederea imensităţii ce se deschide înaintea ochilor, cu priveliştea de nedescris a preriei în vastitatea şi singurătatea ei. Slăbită şi tulburată în faţa pustiului, simt că aerul îmi fuge ameţitor de repede din plămâni, de parcă aş fi căzut de pe marginea lumii şi m-aş afunda cu întreg trupul în vid. Şi poate că aşa e… poate că sunt…

Dar Doamne-Dumnezeule, iartă-mă, n-am să mă mai plâng niciodată, o să-mi amintesc mereu ce bine e să fii liber, cum m-am rugat pentru momentul ăsta în fiecare zi a vieţii mele, şi iată că rugăciunile mi-au fost ascultate! Spaima din inima mea cu privire la tot ce mă aşteaptă își pierde puterea înaintea perspectivei de a-mi petrece restul vieţii ca „locatar“ al acelei odioase „închisori“ – căci era mai degrabă vorba de o închisoare decât de un spital, iar noi eram mai degrabă deţinuţi decât pacienţi. „Tratamentul medical“ însemna să fim ţinuţi captivi în spatele unor gratii de fier, precum animalele de la grădina zoologică, neluaţi în seamă de doctorii nepăsători, torturaţi, insultaţi şi hărţuiţi de infirmieri plini de sadism.

Iată şi definiţia mea referitoare la AZILUL DE NEBUNI: Un loc unde nebunii sunt fabricaţi.

— Ce caut eu aici? l-am întrebat pe doctorul Kaiser prima oară când a venit să mă vadă, la două săptămâni după ce am fost „internată“.

— E consecinţa comportamentului dumneavoastră libertin, fireşte, a răspuns, ca şi când ar fi fost sincer mirat că îndrăznesc să pun o astfel de întrebare.

— Dar sunt îndrăgostită! am protestat, şi apoi i-am povestit despre Harry Ames. Familia mea m-a adus aici pentru că am plecat de acasă şi am ales să trăiesc, fără să fiu căsătorită, cu un bărbat pe care ei îl consideră inferior statutului meu social. Nici mai mult, nici mai puţin. Fiindcă n-au reuşit să mă convingă să-l părăsesc, m-au smuls de lângă el şi de lângă copii. Nu vă daţi seama, domnule doctor, că nu sunt mai nebună decât dumneavoastră?

Atunci doctorul a ridicat din sprâncene şi a mâzgălit ceva în carneţelul lui, dând din cap cu aerul enervant al ipocriziei.

— Aha, mi-a spus, înţeleg. Credeţi că vă aflaţi aici deoarece aţi fost victima unui complot de familie.

După aceea s-a ridicat şi a plecat, iar eu nu l-am mai văzut vreme de aproape şase luni. În acest interval, am fost supusă unor „tratamente“ cumplite, la recomandarea bunului doctor, cu scopul de a mă vindeca de „boală“. Totodată, am fost forţată să stau în pat săptămâni la rând; mi s-a interzis să vorbesc cu ceilalţi pacienţi, să citesc, să scriu scrisori ori să îmi ocup timpul cu alte activităţi. Surorile medicale şi infirmierii nu-mi vorbeau, ca şi când n-aş fi existat. Am fost silită să îndur şi umilinţa de a folosi o ploscă, deşi nu aveam nici o problemă de ordin fiziologic. Dacă mă opuneam sau dacă mă dădeam jos din aşternut şi eram descoperită, mă legau de pat pentru tot restul zilei şi al nopţii.

În timpul acestei perioade de izolare pot să spun că mi-am pierdut cu adevărat minţile. Ca şi când tortura de fiecare zi nu era de-ajuns, singurătatea desăvârşită şi lipsa de activitate făceau ca totul să devină de nesuportat. Tânjeam după aer proaspăt şi mişcare, voiam să mă plimb pe malul lacului Michigan, ca odinioară… Cu riscul de a fi văzută, mă ridicam din pat înainte de ivirea zorilor şi mă urcam pe un scaun din cameră, încercând să zăresc câte ceva printre gratiile de fier ce acopereau mica fereastră umbrită – poate o rază de soare ori un petec verde de iarbă. Îmi plângeam soarta cu lacrimi amare, dar încercam mereu să mă înfrânez şi să le alung. Învăţasem că personalul nu trebuia să mă vadă plângând, căci altfel, în afară de diagnosticul absurd al medicului, legat de libertinaj, s-ar fi spus că sufăr şi de isterie ori melancolie… ceea ce ar fi însemnat o serie de torturi suplimentare.

Daţi-mi voie să lămuresc aici, o dată pentru totdeauna, adevăratele motive ale întemniţării mele.

Acum patru ani m-am îndrăgostit de un bărbat pe nume Harry Ames. Harry era cu câţiva ani mai mare ca mine şi lucra ca supraveghetor la depozitul de cereale al tatălui meu. Ne-am întâlnit în casa părinţilor mei, unde Harry venea adesea ca să discute cu tata chestiuni de afaceri. Harry era un bărbat deosebit de atrăgător, poate puţin necizelat, cu braţe viguroase şi puternice, degajând o încredere în sine specifică oamenilor care fac muncă fizică. Nu semăna deloc cu băieţii plictisitori, de condiţie bună, singurii acceptaţi în cercul social al fetelor cu zestre drept companioni la ceaiuri şi cotilion. Ce-i drept, farmecul lui Harry m-a cucerit imediat… şi, dintr-una într-alta… ei bine, după standardele unora s-ar fi putut spune că eram libertină.

Nu mi-e ruşine să spun că întotdeauna am fost o femeie capabilă de pasiuni puternice, cu predispoziţie spre apropierea fizică. Nu tăgăduiesc nici un moment. M-am maturizat devreme şi îi cam intimidam pe tinerii stingheri din sfera socială restrânsă a familiei mele.

Harry era diferit. Era un bărbat adevărat şi mă simțeam atrasă de el ca fluturele de lampă. Am început să ne vedem pe ascuns. Ştiam amândoi că tata n-ar fi aprobat niciodată relaţia noastră, iar Harry se temea la fel de mult ca mine să nu fim descoperiţi, fiindcă ştia că îşi va pierde slujba. Cu toate astea, n-am putut să rezistăm atracţiei dintre noi şi să stăm departe unul de altul.

De prima dată când m-am culcat cu Henry, am rămas însărcinată cu fiica mea Hortense. Vă spun drept, am simţit-o luând fiinţă în pântecul meu în timp ce făceam dragoste. Trebuie să recunosc că Harry s-a purtat ca un gentleman, asumându-şi întreaga responsabilitate. A vrut să se căsătorească cu mine, dar l-am refuzat categoric pentru că, deşi îl iubeam, şi îl iubesc încă, sunt o femeie independentă (nonconformistă, ar spune unii). Nu eram pregătită pentru căsătorie, însă nici nu am vrut să renunţ la copilul meu, aşa încât, fără alte explicaţii, am plecat din casa părinţilor şi m-am mutat cu iubitul meu într-o căsuţă sărăcăcioasă de pe malul râului Chicago, unde am dus, pentru o vreme, un trai simplu şi fericit.

Fireşte, nu a trecut mult până ce tata a aflat de trădarea angajatului său şi l-a dat afară. Harry a găsit însă de lucru la unul dintre concurenţii lui şi eu am reuşit, de asemenea, să-mi găsesc o slujbă. Lucram într-o fabrică de procesare a cărnii puilor de prerie pentru pieţele din Chicago. Era o muncă mizerabilă şi obositoare, pentru care educaţia mea aleasă nu mă pregătise deloc. În acelaşi timp, şi poate din acelaşi motiv, odată ajunsă în lumea reală, trăiam un ciudat sentiment de eliberare, încercând să mă descurc prin forţele proprii.

Am născut-o pe Hortense şi aproape imediat am rămas din nou însărcinată cu fiul meu William… scumpul meu Willie. Am încercat să păstrez legătura cu părinţii; voiam să-şi cunoască nepoţii şi să nu mă judece prea aspru pentru că am ales un alt drum. Mama devenea însă mai degrabă isterică când doream să o vizitez (şi poate că ea ar fi trebuit internată, nu eu), iar tata rămânea de neclintit şi refuza să mă vadă chiar şi atunci când mergeam eu la ei. În cele din urmă, am renunţat să mai merg acasă şi am păstrat oarecum legătura cu familia prin sora mea mai mare, care era măritată şi se numea tot Hortense.

Când s-a născut Willie, apăruseră deja probleme între mine şi Harry. Mă întreb acum dacă nu cumva oamenii tatei reuşiseră să-l influenţeze, căci mi se părea că se schimbase peste noapte, devenind rece şi distant. A început să bea şi să lipsească nopţile, iar când se întorcea acasă simţeam mirosul altor femei. Mi-a sfâşiat inima, pentru că încă îl iubeam. Cu toate astea, eram mai mult decât mulţumită ca nu mă căsătorisem cu el.

Într-una din nopţile când Harry era plecat, au apărut ticăloşii trimişi de tata. Au năvălit în casă la miezul nopţii, însoţiţi de o infirmieră care mi-a înhăţat copiii şi a dispărut cu ei, în timp ce bărbaţii mă ţineau imobilizată. M-am luptat din toate puterile – am ţipat, am lovit, am muşcat, am zgâriat, însă nu mi-a slujit la nimic. Nu mi-am mai văzut copiii din noaptea aceea sumbră.

Am fost dusă direct la azilul de nebuni, unde am rămas ţintuită la pat în camera mea întunecată, zile, săptămâni şi luni în şir, fără nimic altceva de făcut decât să îndur tortura rutinei şi a gândurilor nestăvilite legate de copiii mei. Nu aveam nici o îndoială că locuiau împreună cu mama şi tata. Nu ştiam ce se întâmplase cu Harry şi mă bântuiau tot felul de idei… (Harry, dragul meu Harry, dragostea vieţii mele, tată al copiilor mei, ai fost cumpărat de părintele meu cu aur ca să mă laşi pradă bandiţilor pe care i-a trimis în miez de noapte? Ţi-ai vândut oare şi copiii? Sau te-a ucis, pur şi simplu? Poate că n-am să aflu niciodată adevărul…)

Şi când mă gândesc că întreaga nenorocire mi s-a tras de la delictul iubirii pentru un om de rând; inima mea frântă, tortura şi toate pedepsele, pentru că am ales să vă aduc pe lume, dragii mei copii; disperarea neagră şi fără speranţă, pentru că am ales o viaţă în afara tiparelor…

Ei, dar cu siguranţă nimic din ce mi s-a întâmplat până în acest moment nu ar putea fi considerat un act de nonconformism, ţinând cont de locul unde merg acum. Drept urmare, am să descriu cu exactitate evenimentele care au condus la prezenţa mea în acest tren. Cu două săptămâni în urmă, un bărbat şi o femeie au venit la azil, în camera de zi a doamnelor. Având în vedere specificul „afecţiunii“ mele – şi anume, „perversiunea morală“ –, aşa cum figura în actele de internare (o ruşine şi o minciună, şi mă întreb câte alte femei vor fi fost închise astfel, fără vreun motiv real), mă număram printre pacienţii izolaţi pe criterii de gen, având interdicţie să mă apropii de membrii sexului opus – probabil de teamă că aş putea încerca să mă culc cu ei. Dumnezeule mare! Pe de altă parte, diagnosticul meu le părea anumitor angajaţi de sex masculin ai azilului o invitaţie deschisă la vizite în camera mea, la miez de noapte. De câte ori nu m-am trezit, aproape sufocându-mă, sub greutatea unui infirmier nespus de greţos, pe nume Franz, un neamţ gras şi împuţit, mătăhălos şi transpirat… Dumnezeu să mă ierte că am vrut să-l omor.

Bărbatul şi femeia ne măsurau din priviri de parcă am fi fost nişte vite scoase la licitaţie, iar apoi au ales şase ori şapte dintre noi ca să-i însoţească într-o cameră privată a personalului. În mod evident, din grupul acesta lipseau femeile mai în vârstă şi cele suferind de boli grele şi fără speranţă, care se legănau în scaune şi gemeau ore în şir, se tânguiau întruna ori purtau discuţii zgomotoase cu demonii lor. Aceste biete bolnave au fost trecute cu vederea, iar nebunii ceva mai „prezentabili“ au fost aleşi în vederea audienţei cu vizitatorii noştri.

După ce ne-am retras în camera privată a personalului, domnul acela, pe nume Benton, ne-a explicat că urma să susţină o serie de interviuri pentru a selecta potenţiali recruţi în vederea unui program guvernamental ce îi viza şi pe indienii din câmpiile de vest. Femeia, pe care ne-a prezentat-o drept sora Crowley, a efectuat, cu acordul nostru, controlul medical al celor de faţă. Dacă, în urma interviului şi a examinării medicale am fi fost considerate candidate potrivite pentru program, aveam şansa de a fi scoase de îndată din spital. Ei, aşa da! Evident, perspectiva mi-a surâs. Mai rămânea însă ca familia să-şi dea acordul, iar eu ştiam că nu am prea multe şanse să-l obţin.

Cu toate acestea, m-am oferit să cooperez. Oricum, un interviu şi un examen fizic păreau acceptabile în comparaţie cu orele nesfârşite de monotonie agonizantă, petrecute şezând ori întinsă în pat, fără să fac nimic altceva decât să mă las bântuită de gândurile mele negre despre nedreptatea internării şi cumplita pierdere a copiilor, despre situaţia lipsită de speranţă în care mă aflam şi teribila anticipare a următorului „tratament“.

„Aveam vreun motiv să cred că n-aş fi fertilă?“ a sunat prima întrebare adresată de sora Crowley, la începutul examinării. Trebuie să spun că m-a luat prin surprindere, însă am răspuns prompt, hotărâtă să trec testul, indiferent de urmări. „Au contraire! “, am zis eu şi i-am povestit despre cei doi copii minunaţi pe care îi născusem fără să fiu căsătorită, un fiu şi o fiică, şi care fuseseră smulşi atât de nemilos de la pieptul mamei lor.

— Sunt atât de fertilă, am spus, încât era destul ca iubitul meu domn, Harry Ames, să mă privească doar cu anume predispoziție romantică, ca să-mi iasă copiii din pântec precum seminţele ce se varsă dintr-un sac cu grâne!

M-am temut atunci că am mers poate prea departe cu entuziasmul, dorindu-mi să o impresionez pe sora Crowley cu fertilitatea mea, căci avea acea expresie obosită şi plină de circumspecţie ce îmi devenise deja extrem de familiară şi pe care o afişează, de obicei, oamenii când este vorba de nebuni (sau presupuşi nebuni), de parcă bolile lor ar fi contagioase.

Se pare însă că am trecut de această primă examinare, fiindcă a urmat interviul cu domnul Benton în persoană, care mi-a pus, la rândul său, tot felul de întrebări, din calea-afară de ciudate: Ştiam să gătesc la foc în aer liber? Îmi plăcea să stau în natură? Îmi plăcea să dorm afară noaptea? Ce părere aveam despre sălbaticii din vest?

— Sălbaticii din vest? l-am întrerupt eu. Având în vedere că n-am mai întâlnit sălbatici din vest până acum, domnule, nici n-am avut cum să-mi formez vreo părere.

În cele din urmă, domnul Benton a ajuns şi la problema pentru care venise.

— Aţi fi de acord să faceţi un mare sacrificiu personal pentru a vă servi ţara? m-a întrebat.

— Bineînţeles, am răspuns pe loc.

— Aţi accepta o căsătorie aranjată, cu un sălbatic din vest, în vederea procreării?

— Ha! am exclamat, nespus de mirată. Cum vine asta? am întrebat apoi, mai degrabă curioasă decât ofensată. Şi pentru ce?

— Este vorba de asigurarea unei păci durabile în regiunea Marilor Câmpii, a răspuns domnul Benton. În felul acesta, putem înlesni călătoriile curajoşilor care doresc să se stabilească acolo, eliminând pericolul obişnuitelor atacuri ale acestor barbari însetaţi de sânge.

— Înţeleg, am spus, chiar dacă nu înţelegeam pe deplin.

— Totodată, potrivit convenţiei în cauză, a adăugat domnul Benton, preşedintele îşi va arăta eterna recunoştinţă în ceea ce vă priveşte, dispunând de îndată plecarea dumneavoastră din această instituţie.

— Da? Am să pot pleca de aici? am întrebat, încercând să-mi ascund emoţia din glas.

— Acest lucru este absolut sigur, spuse el, în condiţiile în care tutorele dumneavoastră legal, dacă există, va fi de acord să semneze formularele de aprobare prevăzute.

Mă gândeam deja la o soluţie pentru a depăşi acest ultim, dar crucial obstacol aflat în calea libertăţii mele, aşa că am răspuns din nou, fără o clipă de şovăială. M-am ridicat şi am făcut o reverenţă adâncă, cu genunchii tremurând din cauza lunilor de izolare şi repaus, dar şi a emoţiei copleşitoare la gândul posibilei eliberări:

— Aş fi profund onorată, domnule, să îndeplinesc această nobilă îndatorire în folosul ţării mele, am spus, şi să-mi aduc modesta contribuţie în slujba preşedintelui Statelor Unite.

Adevărul este că m-aş fi înscris bucuroasă şi pentru o excursie în iad, numai ca să scap de la azilul de nebuni… şi, cine ştie, poate tocmai asta am făcut…

În ce priveşte delicata problemă a obţinerii acordului părinţilor, daţi-mi voie să spun de la bun început că, deşi am fost acuzată de nebunie şi desfrâu, de prostie nu am fost bănuită niciodată.

Medicul-şef al spitalului, şi anume bizarul meu diagnostician, doctorul Sidney Kaiser, avea drept sarcină să înştiinţeze familiile pacienţilor eligibili pentru programul MPI (sau „Mirese pentru indieni“, după cum ne-a explicat domnul Benton), să le invite la spital ca să fie informate cu privire la proiect şi să semneze actele necesare ieşirii. După îndeplinirea formalităţilor, pacienţii erau liberi să se implice în program, în măsura în care doreau. Într-un an şi jumătate de internare forţată, bunul meu doctor m-a văzut, aşa cum poate am mai spus, doar de două ori. Oricum, în urma încercărilor repetate, însă neizbutite, de a obţine o întrevedere, am ajuns să o cunosc mai bine pe asistenta lui, Martha Atwood, o femeie nemaipomenită, care mi-a arătat compasiune şi mi-a devenit apropiată. Martha a fost singura mea prietenă şi confidentă în locul acela nenorocit. Fără grija şi vizitele ei, ori fără micile acte de bunătate pe care le-a revărsat asupra mea, nu ştiu cum aş fi supravieţuit.

Odată ce am ajuns să ne cunoaştem, Martha a căpătat convingerea fermă că locul meu nu era la azil, că nu eram mai nebună decât ea şi că, la fel ca alte femei de acolo, fusesem internată abuziv de familia mea. Când a apărut ocazia potrivită de a „evada“, s-a oferit să mă ajute la îndeplinirea planului riscant la care mă gândisem. Mai întâi, „a luat cu împrumut“ o scrisoare a tatălui meu din dosarul aflat în cabinetul doctorului Kaiser şi a făcut o copie după antet. Am compus împreună o scrisoare destinată medicului respectiv, ca şi când ar fi fost scrisă de tata, în care explicam că este plecat într-o călătorie de afaceri şi nu va putea lua parte la întâlnirea ce urma să aibă loc la spital. Doctorul Kaiser nu avea motive de bănuială; ştia că tatăl meu era preşedintele Societăţii de Căi Ferate ce lega oraşul Chicago de nord-vestul ţării, în folosul căreia inventase şi construise un întreg complex de depozite pentru cereale, cel mai mare şi mai modern dintre depozitele de acest fel din oraş, după cum ne spunea tot timpul. Munca lui presupunea numeroase călătorii, iar când eram copil, îl vedeam foarte rar. În scrisoarea falsificată pe care o adresasem doctorului Kaiser, Martha și cu mine, sau, mai bine spus, „tata“ îi scria medicului că familia fusese contactată de curând chiar de către reprezentanţii guvernului cu privire la participarea mea în programul MPI, iar agentul Benton îi garantase personal că voi fi în siguranţă pe durata întregii şederi în regiunea locuită de indieni. Cum Martha fusese de faţă la toate probele pe care le presupunea interviul, ştiam că trecusem cu bine de toate examinările şi fusesem declarată o candidată de prima mână pentru acest program; desigur, faptul în sine nu reprezenta o mare realizare în ce mă priveşte, dat fiind că principalele criterii de selecţie fuseseră capacitatea şi vârsta corespunzătoare procreării, completate de o sănătate mintală care asigura funcţionalitatea subiectului. În aceste condiţii, cred că aş putea să afirm cu toată convingerea că administraţia centrală era interesată nu atât de succesul acestor uniuni matrimoniale, cât era de atingerea numărului de mirese stabilit, lucru pe care tata, în calitatea sa de om de afaceri cu mult simţ practic, ar fi putut să-l aprecieze.

Aşadar, în scrisoarea noastră, tata îşi dădea cu dragă inimă binecuvântarea în vederea participării mele (şi aici cred că am scris: „la acest inovator şi nobil plan de asimilare a păgânilor“). Ştiu că tata i-a privit mereu pe sălbaticii din vest mai mult ca pe o piedică în calea dezvoltării agriculturii americane, fiindcă nu suporta ideea că toată câmpia aceea fertilă nu era folosită, când ar fi putut fi exploatată aşa cum scrie la carte, iar depozitele lui s-ar fi umplut de grâne. Adevărul este că tata nutreşte un adânc dispreţ faţă de pieile-roşii, din simplul motiv că nu se pricep la afaceri, un neajuns care pentru el reprezintă un defect major. La nenumăratele petreceri organizate de el şi de mama, îi plăcea grozav să se mândrească cu propria avere şi cu averea la fel de substanţială a invitaţilor săi, închinând paharul pentru Şoimul-Negru, căpetenia indienilor Sauk, care spusese cândva că „pământul nu poate fi vândut. Nimic nu e de vânzare, cu excepţia lucrurilor pe care poţi să le iei cu tine“, idee pe care tata o găsea extrem de stranie şi de amuzantă.

Totodată, trebuie să recunosc faptul că, undeva în adâncul sufletului, tata se poate să se fi bucurat de şansa de a scăpa de mine, de ruşinea pe care comportamentul şi „condiţia“ mea o aduseseră asupra familiei. Şi dacă ar fi să spun tot adevărul, atunci aflaţi că tata e un snob desăvârşit. În cercul său de prieteni şi parteneri de afaceri, ruşinea de a avea o fiică nebună, sau, şi mai rău, desfrânată, trebuie să fi fost tare greu de suportat.

Scrisoarea continua în stilul său încâlcit, dar bombastic – la fel cum s-ar fi exprimat dacă mi-ar fi acordat permisiunea de a merge la pension (a fost aproape diabolic de simplu să-i imit felul de a scrie, poate şi din cauză că ne curge acelaşi sânge prin vene) –, manifestându-şi convingerea că „aerul proaspăt din vest, traiul sănătos al nativilor într-un cadru natural fermecător şi atractivul schimb cultural ar putea fi tot ce are nevoie biata mea fiică, atât de tulburată acum, pentru a-şi linişti cugetul zbuciumat“. Nu e uimitor faptul că unui tată i se cere permisiunea (şi el este de acord!) ca fata lui să se culce cu sălbaticii?

Alături de scrisoare am pus şi actele de ieşire din spital, semnate, iar Martha le-a trimis doctorului Kaiser prin curier special (în ansamblu, un pacheţel îngrijit şi pe deplin convingător).

Desigur că, odată ce rolul ei în această înşelăciune ar fi fost descoperit, lucru de care nu ne îndoiam, Martha ştia că ar fi urmat concedierea şi poate chiar urmărirea penală. Aşa se face că buna şi curajoasa mea prietenă, lipsită de copii şi de iubire (fără să fie, la drept vorbind, nici prea atrăgătoare) şi având în faţă, după toate probabilităţile, o viaţă de celibat şi singurătate, s-a înscris şi ea în programul MPI, iar acum stă lângă mine în tren… aşa încât nu pornesc chiar singură în această incredibilă aventură a vieţii mele.

***

Romanul de debut al lui Jim Fergus, bestsellerul O mie de femei albe, apărut în 1998 și vândut în peste 1 000 000 de exemplare în SUA, a primit Fiction of the Year Award (1999) din partea Mountains & Plains Booksellers Association. Traducerea franceză (2000) a fost distinsă cu Prix du meilleur premier roman étranger și a fost pe lista de bestselleruri pentru 57 de săptămâni.

Pornind de la incitanta poveste a o mie de femei albe care sunt trimise în preriile din Vest pentru a deveni soții de indieni, în cadrul unui pro­gram guvernamental din timpul președintelui Grant, Jim Fergus redă cu mult har un episod tragic din istoria americană de la sfârșitul se­colului al XIX-lea. Evenimentele sunt relatate din perspectiva jurna­lului tinerei May Dodd, pe care prejudecățile vremii o forțează să ajungă într-un spital de nebuni, de unde se poate salva doar prin acceptarea traiului în pustiu, alături de un trib de indieni Cheyenne.

„Un roman impresionant care topește lumea fizică în cea spirituală. O mie de femei albe este captivant, excelent scris și bine povestit. Va fi citit pretutindeni mult timp de acum înainte, la fel ca toate cărțile lui Jim Fergus.“ Rick Bass

„O capodoperă din aceeași categorie cu romanul Pe aripile vântului.“ Françoise Xenakis

„Un roman istoric grandios. Dens, convingător și emoționant.“ Kirkus Reviews

În 1854, în cadrul unei conferințe de pace desfășurate la Fortul Laramie, o importantă căpetenie Cheyenne ar fi cerut administra­ției americane să le dăruiască războinicilor săi o mie de femei drept soții, pentru a-și asi­gura astfel supraviețuirea în lumea omului alb. Chiar dacă veridicitatea poveștii rămâne o enigmă, Jim Fergus adoptă ipoteza împli­ni­rii ei, imaginând destinele dramatice ale acestor femei care iau drumul Vestului Sălba­tic, pe fundalul luptelor dintre triburile indiene și al ravagiilor provocate în rândurile lor de către armata americană. Dincolo de perso­nalitatea complexă și atașantă a lui May Dodd și de ineditul traiului de zi cu zi al triburilor de amerindieni, impresionează o pleiadă de ero­ine bine individualizate, care tran­sformă, cu un curaj nemărginit, o stranie expediție în sălbăticie într-o expe­ri­ența continuă de supraviețuire.

 

Acest articol are 1 COMENTARIU. Spune-ti parerea!

  1. Zina spune:

    Fragmentele citite m-au convins. Voi căuta cartea!

    raspunde

Lasa un comentariu

Adresa de email nu va fi facuta publica. Campurile obligatorii sunt marcate cu *

Copyright ©2011 Bookblog.ro